R. Daneel nu păru deloc surprins că nu suiseră în elevator şi de altfel nici Baley nu se aşteptase la aşa ceva. Începuse să se obişnuiască cu amestecul straniu de iscusinţă şi obedienţă al robotului şi tindea să nu mai ţină seama de el în calculele sale. Ascensorul reprezenta metoda logică de a parcurge rapid diferenţa mare de nivel dintre Detenţie şi Secţie. Lunga scară rulantă cunoscută sub numele „motospirală” era utilă doar pentru deplasări verticale scurte, de două, cel mult trei niveluri. În mai puţin de un minut, tot felul de persoane cu diverse funcţii administrative suiră şi coborâră de pe ea. Numai Baley şi R. Daneel îşi păstrară locurile, urcând lent şi constant.

Detectivul simţea că avea nevoie de răgazul acela. Nu avea să fie decât de ordinul minutelor, dar, o dată ajuns în Secţie, urma să fie propulsat cu violenţă în altă etapă a cazului şi dorea câteva momente de odihnă, pentru a se gândi şi orienta. Deşi suia lent, motospirală avansa prea rapid pentru a-l mulţumi.

— Aşadar, spuse R. Daneel, încă nu îl vom ancheta pe Clousarr.

— N-are unde să plece de-acolo. Să vedem întâi ce-i chestia asta cu R. Sammy, răspunse Baley iritat şi adăugă în barbă, mai degrabă pentru sine: Nu poate să fie ceva separat, trebuie să existe o legătură.

— Păcat, zise robotul. Calităţile cerebrale ale lui Clousarr…

— Ce-i cu ele?

— S-au modificat într-un mod straniu. Ce anume s-a petrecut între voi doi, cât timp am lipsit din incinta balanţelor?

— Singurul lucru pe care l-am făcut, răspunse Baley absent, a fost să-i ţin o predică. I-am transmis scriptura sfântului Fastolfe.

— Nu te înţeleg, Elijah.

Detectivul suspină.

— Am încercat să-i explic că Pământul s-ar putea totuşi folosi de roboţi şi în acelaşi timp să-şi trimită excedentul de populaţie pe alte planete. Am încercat să-i scot din cap câte ceva din aiurelile medievaliste. Dumnezeu ştie de ce am făcut-o, fiindcă nu m-am considerat niciodată genul misionarului. Oricum, asta s-a întâmplat în lipsa ta.

— Înţeleg. Ei bine, are un oarecare sens şi poate că s-ar integra în tabloul general. Spune-mi, Elijah, ce i-ai zis despre roboţi?

— Chiar vrei să ştii? I-am spus că roboţii sunt simple maşini. Asta este scriptura sfântului Fastolfe. Am impresia că numărul scripturilor nu-i limitat.

— I-ai spus cumva că un om poate lovi un robot fără să se teamă că acesta i-ar putea răspunde, în acelaşi fel în care ai lovi un obiect oarecare?

— Un obiect oarecare, mai puţin probabil o minge „pară” de box. Da, aşa-i. Cum ai ghicit? se interesă Baley.

— Corespunde modificărilor lui cerebrale, răspunse R. Daneel, şi explică tentativa de a mă lovi, imediat după ce am părăsit uzina. Probabil că se gândise la afirmaţia ta, aşa că, simultan, a testat-o, şi-a descărcat sentimentele de agresivitate şi a avut satisfacţia de a mă vedea într-o poziţie pe care o considera de inferioritate. Pentru a fi atât de motivat şi pentru a justifica variaţiile din ecuaţiile de gradul cinci…

Făcu o pauză lungă, apoi continuă:

— Da, este destul de interesant şi cred că acum pot forma un ansamblu de date care să fie reciproc compatibile.

Se apropia nivelul Secţiei.

— Cât este ora? întrebă detectivul.

În acelaşi timp se gândi indispus: „Ce naiba, aş fi putut să mă uit la propriul meu ceas şi ar fi durat mai puţin”.

În acelaşi timp, ştia foarte bine de ce pusese întrebarea. Motivul nu diferea foarte mult de lovitura pe care Clousarr i-o aplicase lui R. Daneel. A-i da robotului un ordin banal, căruia trebuia să i se conformeze, însemna sublinierea caracterului său mecanic şi în acelaşi timp accentuarea umanităţii lui Baley.

„Cu toţii suntem fraţi”, gândi Baley. „Sub piele, pe piele, peste tot. Sfinte Iosafat!”

— Douăzeci şi zece minute, spuse R. Daneel.

Coborâră de pe motospirală şi pentru câteva secunde Baley încercă obişnuita senzaţie stranie care însoţea adaptarea necesară la absenţa mişcării după mai multe minute de deplasare cu viteză constantă.

— Şi n-am mâncat, mormăi el. A naibii slujbă!

Baley îl văzu şi-l auzi pe comisar prin uşa deschisă a cabinetului său. Sala comună era complet pustie, de parcă fusese aspirată, iar glasul lui Enderby răsuna prin ea cu un falset neobişnuit. Chipul rotund al comisarului părea despuiat şi vulnerabil în absenţa ochelarilor, pe care-i ţinea în mână, în vreme ce-şi tampona fruntea netedă cu un şerveţel subţire.

Îl zări pe Baley exact când acesta ajunsese la uşă şi glasul i se înălţă într-un tenor plângăcios:

— Dumnezeule, Baley, pe unde naiba umbli? Detectivul îl ignoră şi întrebă:

— Ce se-ntâmplă? Unde-i tura de noapte?

De abia în clipa aceea, zări cealaltă persoană din cabinetul comisarului.

— Dr. Gerrigel! exclamă el uluit.

Roboticianul grizonat încuviinţă scurt din cap înaintea salutului involuntar.

— Mă bucur să vă revăd, domnule Baley.

Comisarul îşi puse ochelarii pe nas şi-l cercetă pe Baley.

— Tot personalul se află jos şi semnează declaraţii. Înnebunisem, încercând să dau de tine. Părea foarte straniu să te fofilezi.

— Eu să mă fofilez?!

— Toţi se fofilează. Cineva din Departament este autorul şi se va lăsa cu bubuială. Ce dezastru! Ce dezastru nenorocit.

Ridică braţele, parcă reproşând cerurilor cele întâmplate, şi în clipa aceea privirea îi căzu asupra lui R. Daneel.

„Este prima dată că te-ai uitat direct la Daneel”, gândi sardonic Baley. „Uită-te bine, Julius!”

Comisarul şopti cu glas pierit:

— Şi el va trebui să dea o declaraţie. Până şi eu am fost silit s-o fac. Eu!

— Comisare, rosti Baley, ce te face să fii atât de sigur că R. Sammy nu s-a defectat de la sine? Din ce motiv se poate vorbi despre o distrugere deliberată?

Enderby se înmuie de tot în scaun.

— Întreabă-l pe dânsul, arătă spre Gerrigel. Roboticianul îşi drese glasul.

— Nici nu ştiu cum să încep, domnule Baley. După expresia chipului dumneavoastră, îmi dau seama că sunteţi surprins să mă vedeţi.

— Moderat, recunoscu Baley.

— Ei bine, nu mă grăbeam să mă întorc la Washington, iar vizitele mele în New York sunt destul de rare pentru a-mi dori să mai întârzii. În plus, şi mult mai important, nutream sentimentul tot mai acut că ar fi fost realmente stupid din partea mea să părăsesc Oraşul fără să fi întreprins măcar încă un efort de a mi se permite să analizez fascinantul dumneavoastră robot, care, apropo — se entuziasmase vizibil -, văd că vă însoţeşte.

Baley se foi nemulţumit.

— Este de-a dreptul imposibil.

Gerrigel păru dezamăgit.

— În circumstanţele actuale, mi se pare firesc. Dar poate mai târziu…?

Chipul prelung al detectivului rămase încremenit.

— V-am telefonat, urmă Gerrigel, dar lipseaţi şi nimeni nu ştia unde aţi plecat. L-am întrebat pe domnul comisar, care m-a rugat să vin aici şi să vă aştept.

Enderby interveni grăbit:

— Am crezut că ar putea fi important. Ştiam că doreai să-l vezi.

— Mulţumesc, încuviinţă din cap Baley.

— Din păcate, spuse Gerrigel, bagheta mea de dirijare era niţel dereglată sau poate că, din cauza agitaţiei, i-am apreciat eronat temperatura. În tot cazul, am cotit pe alt coridor şi m-am trezit într-o cămăruţă.

Comisarul îl întrerupse din nou:

— Într-una dintre magaziile de resurse fotografice, Lije.

— Da, spuse Gerrigel. Acolo am zărit întins pe jos un robot. După o examinare succintă, mi-a fost clar că era dezactivat. Mort, aţi putea spune… Nu mi-a fost greu deloc să determin cauza dezactivării.

— Care a fost aceasta? întrebă Baley.

— În pumnul drept parţial închis al robotului se găsea un obiect ovoidal lung de cinci centimetri şi lat de un centimetru, cu o fantă micuţă la un capăt. Pumnul se afla în contact cu craniul, de parcă ultima acţiune a robotului ar fi fost încercarea de a-şi atinge capul. Obiectul pe care-l ţinea în mână era un pulverizator alfa. Sper că ştiţi ce este acela…