Cu toate acestea, mitul îi reînvia în minte la fiecare adiere, oricât de fugară, de enzime brute.

Oraşul enzimelor nu era numele oficial pentru nici o parte a Oraşului New York; nu putea fi descoperit în nici un dicţionar geografic şi pe nici o hartă oficială. Ceea ce oamenii numeau „oraşul enzimelor”, pentru serviciile poştale nu era altceva decât zona ce cuprindea sectoarele Newark, New Brunswick şi Trenton -o bandă lată peste medievalul stat american New Jersey, presărată cu cartiere rezidenţiale, mai ales în Newark Center şi Trenton Center, dar alocată în mod special fermelor multistratificate, în care se dezvoltau şi multiplicau o mie de varietăţi de enzime.

O cincime din populaţia Oraşului New York lucra în fermele de enzime, iar altă cincime activa în industriile subsidiare. Începând cu munţii de lemn şi celuloză care erau transportaţi în Oraş din codrii încâlciţi ai râului Allegheny[6], continuând cu cuvele de acid care-i hidrolizau în glucoză, cu încărcăturile de azotat de potasiu şi fosfaţi, care erau aditivii cei mai importanţi, şi ajungând la recipientele de materii organice furnizate de laboratoarele chimice — totul se rezuma la un singur imperativ: enzime, tot mai multe enzime!

Fără enzime, şase dintre cele opt miliarde de locuitori ai Pământului ar fi murit de foame într-un an.

Baley simţi un fior rece la gândul acela. Cu trei zile în urmă, posibilitatea existase la fel de real ca şi acum, dar cu trei zile în urmă nici măcar nu s-ar fi gândit la ea.

Ieşiră de pe autostradă printr-un pasaj care-i aduse la periferia din Newark. Străzile slab populate, flancate pe ambele părţi de clădirile monotone ale fermelor, ofereau puţine motive pentru a reduce viteza.

— Cât este ora, Daneel? întrebă Baley.

— Şaisprezece şi cinci minute.

— În cazul acesta, va fi la slujbă — dacă lucrează în schimbul de zi.

Detectivul parcă într-un loc rezervat pentru livrări şi blocă comenzile maşinii.

— Aceasta este deci „New York Enzime”? întrebă robotul.

— O parte din fermă.

Pătrunseră într-un coridor în lungul căruia, pe ambii pereţi, se înşiruiau uşi. La primul cot, o recepţioneră îi întâmpină surâzător:

— Pe cine doriţi să vedeţi?

— Poliţia, răspunse Baley arătându-şi legitimaţia. În „New York Enzime” lucrează un anumit Francis Clousarr?

Fata păru tulburată.

— Pot verifica.

Îşi conectă centrala la un fir etichetat vizibil „Resurse umane” şi buzele i se mişcară uşor, deşi nu se auzi nici un sunet.

Baley cunoştea prea bine utilizarea laringofoanelor, care traduceau în cuvinte mişcările practic imperceptibile ale laringelui, şi interveni:

— Vorbeşte cu glas tare, te rog! Doresc să te aud.

Cuvintele ei deveniră audibile, dar se distinse numai:

— …că-i poliţist, domnule.

Printr-o uşă apăru un bărbat smead, elegant îmbrăcat. Avea o mustaţă subţire şi un început de pleşuvie. Le zâmbi binevoitor şi se prezentă:

— Sunt Prescott, de la Resurse umane. Ce s-a întâmplat, domnule poliţist?

Baley îl privi rece şi surâsul lui Prescott deveni strâmb.

— Nu aş dori să tulburăm muncitorii, urmă Prescott, deoarece sunt sensibili faţă de prezenţa poliţiei.

— Teribil, nu-i aşa? se strâmbă Baley. Clousarr este în clădire?

— Da, domnule poliţist.

— Vreau o baghetă, atunci. Iar dacă nu-l găsesc când ajung la destinaţie, o să discutăm din nou.

Zâmbetul celuilalt dispăruse complet.

— Vă aduc o baghetă, domnule poliţist, murmură el.

Bagheta de dirijare era programată pentru Departamentul CG, Secţiunea 2. Baley nu ştia ce însemna asta în terminologia uzinei, dar nici nu trebuia să ştie. Vârful baghetei, un obiect discret, care putea fi ascuns în palmă, se încălzea uşor când era îndreptat în direcţia pentru care fusese programată şi se răcea imediat ce se schimba orientarea. Căldura sporea o dată cu apropierea de destinaţia finală.

Pentru un novice, bagheta era aproape inutilă din cauza diferenţelor mici şi rapid schimbătoare de temperatură, însă puţini locuitori ai Oraşului erau novici în această privinţă. Unul dintre cele mai populare şi străvechi jocuri ale copilăriei era de-a v-aţi ascunselea, desfăşurat pe coridoarele de la nivelul şcolii, în care se foloseau baghete de dirijare jucării. („Rece sau fierbinte, te poartă-nainte! Baghetele de dirijare sunt marfa cea mai tare!”)

Utilizând bagheta de dirijare, Baley se descurcase printre sute de coloane masive şi, ţinând una în mână, putea merge pe ruta cea mai scurtă ca şi cum ar fi citit traseul pe o hartă.

Când după zece minute intră într-o sală mare, puternic iluminată, vârful baghetei era aproape fierbinte.

Detectivul se adresă muncitorului cel mai apropiat de uşă:

— Francis Clousarr este pe-aici?

Muncitorul indică scurt din cap şi Baley porni în direcţia arătată. În ciuda epuratoarelor de aer al căror zumzet constituia un zgomot constant de fundal, aici mirosul de enzime era foarte pătrunzător.

Un bărbat se ridicase în capătul opus al sălii şi-şi scotea şorţul. De înălţime mijlocie, avea faţa puternic cutată, în ciuda tinereţii relative, iar părul abia grizonat. Îşi şterse fără grabă mâinile mari şi noduroase pe un prosop de celtex.

— Eu sunt Francis Clousarr, rosti el.

Baley privi scurt spre R. Daneel. Robotul încuviinţă din cap.

— Perfect, zise Baley. Există vreun loc pe-aici unde să putem sta de vorbă?

— Poate că există, răspunse Clousarr încet, dar se apropie sfârşitul schimbului. Ce-ar fi s-o lăsăm pe mâine?

— Până mâine se pot întâmpla multe. Mai bine s-o facem acum, replică Baley şi-şi deschise portofelul, arătându-şi legitimaţia.

Mâinile lui Clousarr nici măcar nu tresăriră în mişcările lente cu care se ştergea. Răspunse aproape indiferent:

— Nu ştiu care-i sistemul în Departamentul poliţiei, dar aici programul de masă e al naibii de strict, fără toleranţe. Ori mănânc între 17:00 şi 17:45, ori rămân nemâncat.

— E-n regulă, zise Baley. O să aranjez să-ţi fie adusă masa.

— I-auzi, i-auzi! comentă Clousarr fără veselie. Ca un adevărat aristocrat, sau un poliţai de clasa C. Ce capăt dup-aia? O baie privată?

— Mulţumeşte-te să răspunzi la întrebări, Clousarr, zise Baley, şi păstrează-ţi glumele pentru amica ta. Unde putem sta de vorbă?

— Dacă vreţi să discutăm, putem merge la cântare. Cum doriţi, eu nu comentez…

Baley îl împinse pe Clousarr într-acolo. Incinta balanţelor era pătrată, de un alb antiseptic, cu sistem de climatizare independent şi mai eficient decât al sălii vecine, mai mare. Pe pereţii ei se înşiruiau balanţe electronice delicate, închise în casete de sticlă, care puteau fi manipulate numai prin intermediul câmpurilor de forţă. În experienţele de laborator din colegiu, Baley utilizase modele ieftine. Unul dintre modele, pe care îl recunoscu, putea determina greutatea unui miliard de atomi.

— Nu m-aştept să intre cineva pe-aici, comentă Clousarr.

Baley mârâi afirmativ, apoi se răsuci spre Daneel:

— Vrei să ieşi şi să anunţi să trimită o cină aici? Şi, dacă nu te deranjează, aşteapt-o afară.

Îl privi pe robot ieşind, apoi se adresă lui Clousarr:

— Eşti chimist?

— Sunt zimolog, dacă nu vă supăraţi.

— Care-i diferenţa?

Clousarr îl privi superior.

— Chimistul mestecă-n supă, operează direct în duhoare. Zimologul este cel care ajută menţinerea în viaţă a câtorva miliarde de oameni. Sunt specialist în cultura enzimelor.

— Bine.

Zimologul continuă:

— Laboratorul ăsta ţine-n viaţă „New York Enzime”. Nu există o zi, nu există nici măcar o oră în care, în cazanele noastre, să n-avem culturi din toate tulpinile de enzime existente în companie. Noi verificăm şi ajustăm cerinţele factorului alimentar, şi ne asigurăm că se dezvoltă corespunzător. Aducem modificări genetice, dezvoltăm tulpini noi şi le sortăm prin eliminare, le depistăm proprietăţile şi remodelăm.