Изменить стиль страницы

Pentru Baley, însemna studiul istoriei şi în mod special studiul obiceiurilor şi comportărilor tradiţionale.

De exemplu, Oraşul! New York, în care trăia şi muncea el, era mai întins decât oricare alt Oraş, excepţie făcând Los Angeles. Mai populat decât oricare, în afară de Shanghai. Iar vârsta sa de abia atingea trei sute de ani.

Desigur, în aceeaşi zonă geografică existase ceva şi înainte — o aşezare care purtase numele New York. Respectiva aglomerare primitivă de populaţie avusese vechimea de trei mii de ani, nu doar de trei sute, însă nu fusese un Oraş.

În timpurile străvechi nu existaseră Oraşe, ci doar îngrămădiri de locuinţe, mari şi mici, aflate direct sub cerul liber, care semănau întrucâtva cu domurile spaţialilor, deşi, evident, fuseseră mult diferite. Asemenea aglomerări (dintre care cea mai mare de abia atinsese o populaţie de zece milioane, iar majoritatea nu ajunsese niciodată la un milion) existaseră cu miile pe Pământ. Conform criteriilor moderne, ele fuseseră complet ineficiente din punct de vedere economic.

Eficienţa îi fusese impusă Pământului de explozia demografică. Două, trei, ba chiar şi cinci miliarde de oameni puteau fi suportate de planetă, prin reducerea progresivă a standardului de trai, dar atunci când populaţia ajunge la opt miliarde, cvasi-inaniţia devine cât se poate de reală. O transformare radicală trebuia să aibă loc în societatea umană, mai ales după ce se dovedise că Lumile Exterioare (care cu un mileniu în urmă fuseseră simple colonii ale Pământului) tratau cu foarte multă seriozitate restricţiile impuse imigrării.

Transformarea radicală fusese formarea treptată a Oraşelor pe parcursul unui mileniu terestru. Eficienţa implică enormitate, aspect care fusese perceput, poate subconştient, chiar şi în epoca medievală. Atelierele meşteşugăreşti lăsaseră loc uzinelor, iar uzinele dispăruseră în faţa industriilor continentale.

O sută de mii de locuinţe pentru o sută de mii de familii erau complet ineficiente prin comparaţie cu o Secţiune care avea o sută de mii de unităţi de locuit; o colecţie de cărţi-film în fiecare casă era complet ineficientă prin comparaţie cu centralizarea filmelor în Secţiune, iar un aparat video pentru fiecare familie era complet ineficient prin comparaţie cu videosistemele globale!

Ce să mai spui apoi despre nebunia absolută a nesfârşitei duplicări a bucătăriilor şi băilor, comparativ cu cantinele şi sălile de baie realmente eficiente care deveniseră posibile graţie societăţii Oraşelor.

Tot mai multe dintre satele, aşezările şi „oraşele” Pământului dispăruseră, fiind înghiţite de Oraşe. Nici chiar ameninţările timpurii ale războiului nuclear nu încetiniseră tendinţa. Prin inventarea câmpului de forţă, respectiva tendinţă devenise o cursă impetuoasă.

Societatea Oraşului însemna distribuirea optimă a hranei, utilizarea extinsă a fermelor de enzime şi a culturilor hidroponice. Oraşul New York se întindea pe o suprafaţă de peste 5 000 de kilometri pătraţi, iar la ultimul recensământ populaţia lui depăşise binişor douăzeci de milioane de oameni. Pe Pământ existau aproape opt sute de Oraşe care aveau o populaţie medie de zece milioane de suflete.

Fiecare Oraş devenise o unitate semiautonomă, independentă din punct de vedere economic. Îşi putea ridica un acoperiş deasupra, se putea înconjura de pereţi, se putea îngropa ca într-un adăpost subteran. Devenise o cavernă de oţel şi beton, gigantică şi autonomă.

Se putea organiza perfect ştiinţific. În centru se găsea enormul complex al birourilor administrative. Secţiunile rezidenţiale uriaşe, ordonate cu atenţie una faţă de cealaltă şi toate faţă de ansamblul general, se conectau reciproc prin benzi locale şi expresuri. La periferie se aflau fabricile, uzinele hidroponice, cuvele în care se cultivau enzime şi centralele energetice. În toată aglomerarea aceea existau conducte de apă şi canalizare, şcoli, închisori şi magazine, cabluri de înaltă tensiune şi fascicule pentru comunicaţii.

Nu exista nici cea mai mică îndoială: Oraşul reprezenta apogeul triumfului omenirii asupra mediului ambiant. Oraşul — nu zborul spaţial sau cele cincizeci de planete colonizate, care între timp îşi proclamaseră trufaş independenţa.

Practic nici unul dintre locuitorii Pământului nu trăia în exteriorul Oraşelor. În exteriorul acestora se afla sălbăticia, cerul liber pe care puţini oameni îl puteau suporta cu calm. Desigur, spaţiile deschise aveau utilitatea lor. Acolo se găseau întinderile de apă absolut necesară existenţei, cărbunii şi lemnul ce constituiau materii prime de bază pentru materialele plastice şi enzimele care creşteau veşnic. (Rezervele de petrol secătuiseră de mult, însă speciile de enzime bogate în uleiuri reprezentau un substituent adecvat.) Terenurile dintre Oraşe continuau să fie exploatate în subteran, dar şi la suprafaţă, chiar într-o măsură mai extinsă decât bănuia majoritatea oamenilor, pentru cultivarea recoltelor şi creşterea animalelor. Activităţile respective aveau o eficienţă redusă, dar carnea de porc şi de vită, ca şi cerealele îşi găseau întotdeauna desfacere pe piaţa produselor de lux şi puteau fi, de asemenea, exportate.

Totuşi, puţini oameni erau necesari pentru a lucra în mine şi ferme, pentru a exploata culturile sau a asigura distribuirea apei, iar respectivii se limitau la supravegherea de la distanţă. Roboţii munceau mai bine şi aveau mai puţine doleanţe.

Roboţii! Aceasta era cea mai mare ironie a sorţii. Creierul pozitronic fusese inventat pe Pământ şi tot pe Pământ roboţii fuseseră utilizaţi întâia dată în scopuri productive.

Nu pe Lumile Exterioare, deşi, bineînţeles, ele se comportaseră dintotdeauna ca şi cum roboţii ar fi fost produsele culturii lor.

Nu se putea desigur nega faptul că, dintr-un punct de vedere, apogeul economiei bazate pe roboţi se consemnase pe Lumile Exterioare. Pe Pământ utilizarea roboţilor fusese mereu limitată la minerit şi agricultură. De abia în ultimul sfert de secol, sub imboldurile spaţialilor, roboţii pătrunseseră lent în Oraşe.

Oraşele erau perfecte. Toţi oamenii, mai puţin medievaliştii, ştiau că nu exista un substituent al lor, cel puţin nu unul de calitate. Singura problemă era că nu aveau să rămână de-a pururi perfecte. Populaţia Pământului continua să crească şi, într-o bună zi, în ciuda eforturilor Oraşelor, numărul de calorii disponibile pe cap de locuitor avea pur şi simplu să coboare sub nivelul de subzistenţă.

Situaţia era cu atât mai neplăcută cu cât se ţinea seama de existenţa spaţialilor, urmaşii primilor emigranţi de pe Pământ, care trăiau în huzur pe planetele lor slab populate, dar abundând în roboţi. Spaţialii erau decişi să-şi păstreze confortul rezultat din subpopulare şi din acest motiv menţineau o rată scăzută a natalităţii şi nu acceptau imigranţi din furnicarul Pământului. Iar asta…

Se apropia Oraşul Spaţial!

Subconştientul lui Baley îi dădu un ghiont, avertizându-l că ajunsese lângă secţiunea Newark. Dacă mai întârzia mult, avea să se trezească gonind spre sud-vest, către secţiunea Trenton, abătându-se de la destinaţie, prin inima ţinutului cald şi cu izuri grele al fermelor de enzime.

Totul era o chestiune de sincronizare. Coborârea pe rampă, strecurarea printre călătorii în picioare, care mormăiau nemulţumiţi, apoi drumul în lungul balustradei până la cea mai apropiată ieşire, şi în sfârşit trecerile rapide pe benzile deceleratoare.

Când termină, Baley se afla exact la ramificaţia spre staţionara corectă. Nu-şi supraveghease nici măcar o clipă paşii, ci lăsase totul în seama subconştientului. Probabil că dacă ar fi încercat să-şi calculeze fiecare mişcare, ar fi nimerit cu totul în altă parte.

Detectivul se pomeni într-o semi-izolare neobişnuită. Doar un poliţist se găsea cu el în staţionară şi, cu excepţia zumzetului expresului, domnea o linişte aproape inconfortabilă.

Poliţistul se apropie şi Baley îşi arătă legitimaţia cu un gest scurt, nerăbdător. Poliţistul ridică braţul şi-i permise să treacă.