Изменить стиль страницы

— Acum trei zile, i-am spart pe cei vechi, dar cu atâtea probleme pe cap n-am reuşit să-i înlocuiesc decât azi dimineaţă. Îţi spun, Lije, astea trei zile au fost un iad!

— Din cauza ochelarilor?

— Nu numai din cauza lor… O să ajung şi la subiectul respectiv…

Reveni spre fereastră; Baley privi şi el şi observă, uşor şocat, că ploua. Timp de un minut rămase absorbit de priveliştea apei care se revărsa din cer, în vreme ce comisarul degaja un aer de mândrie, ca şi cum fenomenul ar fi fost regizat de el.

— Este a treia oară luna asta că văd cum plouă. E spectaculos, nu crezi?

Fără să vrea, Baley trebui să admită că era impresionant. La cei patruzeci şi doi de ani ai săi văzuse rareori ploaia şi, de fapt, orice alt fenomen natural.

— Mi s-a părut mereu, spuse el, o risipă ca toată apa asta să cadă peste Oraş. Ar trebui să fie restricţionată la rezervoare.

— Lije, rosti comisarul, tu eşti un modernist, ăsta-i necazul cu tine. În timpurile medievale, oamenii trăiau sub cerul liber şi nu mă refer numai la ferme, ci şi la oraşe. Chiar şi în New York. Atunci când ploua, ei nu considerau fenomenul ca o risipă, ci se bucurau de el. Trăiam mai aproape de natură, iar asta era mai sănătos, era mai bine. Problemele epocii moderne provin din separarea de natură. Dacă ai timp, citeşte despre Secolul Cărbunelui.

Baley citise deja. Îi auzise pe mulţi plângându-se de inventarea reactoarelor nucleare. El însuşi se plângea, atunci când lucrurile mergeau prost, sau când îl ajungea oboseala. Tânguiala era o caracteristică înnăscută a naturii umane. În Secolul Cărbunelui, oamenii se plânseseră de inventarea motorului cu aburi. Într-una dintre piesele lui Shakespeare, un personaj se plângea de inventarea prafului de puşcă. Peste o mie de ani aveau să se plângă de inventarea creierului pozitronic.

„La naiba cu toate!”

Pe un ton posac, vorbi:

— Uite ce-i, Julius (nu-i stătea în obicei să se tutuiască cu comisarul la birou, deşi Enderby o făcea în mod curent, dar în cazul acesta simţea nevoia de ceva special), vorbeşti despre o mulţime de chestii, dar nu şi despre motivul pentru care m-ai chemat, iar asta mă nelinişteşte. Care-i treaba?

— O să ajung şi acolo, Lije. Lasă-mă s-o fac în felul meu. Este vorba despre… ce să mai zic, necazuri!

— Evident, ce altceva poate fi pe planeta asta? Necazuri mai mari decât R-ii?

— Într-un fel, da. Stau şi mă-ntreb câte necazuri mai poate suporta bătrânul nostru Pământ. Când am instalat fereastra asta, n-am lăsat doar cerul să pătrundă la răstimpuri aici, ci întregul Oraş. Mă uit la el şi mă-ntreb ce va deveni peste încă un secol…

Baley se simţi dezgustat de sentimentalismul celuilalt, totuşi constată că privea afară fascinat. În ciuda ploii care-l camufla, Oraşul era copleşitor. Departamentul poliţiei se afla la nivelurile superioare ale Primăriei, iar Primăria se ridica sus de tot. De la fereastra comisarului, blocurile-turn vecine păreau pitice şi acoperişurile li se distingeau clar, aidoma a nenumărate degete aţintite în sus. Zidurile lor erau oarbe, lipsite de detalii, simple carapace exterioare ale stupilor umani.

— Pe de o parte, urmă Enderby, îmi pare rău că plouă. Nu putem vedea Oraşul Spaţial.

Baley privi spre vest, dar comisarul avea dreptate. Orizontul se apropiase. Turnurile Oraşului New York se înceţoşau treptat şi dispăreau în fundalul alburiu.

— Ştiu cum arată Oraşul Spaţial, zise el.

— Îmi place cum se vede de aici, preciză comisarul. De abia se distinge în spaţiul îngust dintre cele două sectoare Brunswick. Domurile joase care se întind în depărtare… Asta-i deosebirea dintre noi şi spaţiali. Noi ne ridicăm şi ne înghesuim, pe când la ei fiecare familie are domul propriu. O familie — o locuinţă. Iar între domuri, teren… Lije, tu ai vorbit vreodată cu un spaţial?

— De câteva ori, răspunse Baley răbdător. Acum o lună am vorbit cu unul chiar aici, de la intercomul tău.

— Da, îmi aduc aminte. Se pare că alunec pe panta filosofiei. Noi şi ei… Feluri diferite de viaţă…

Baley începu să simtă un nod în stomac. Cu cât abordarea lui Enderby era mai ocolită, cu atât mai teribil avea să fie finalul.

— Perfect, spuse el, dar ce-i aşa surprinzător în asta? Pe Pământ nu poţi adăposti opt miliarde de oameni în domuri. Pe planetele lor, spaţialii au loc destul, aşa că n-au decât să trăiască aşa cum le este felul.

Comisarul se apropie de scaun şi se aşeză. Ochii lui îl priviră pe Baley fără să clipească, uşor micşoraţi de lentilele concave ale ochelarilor.

— Nu toţi oamenii, zise, sunt aşa toleranţi în privinţa diferenţelor între societăţile noastre. Mă refer atât la pământeni, cât şi la spaţiali.

— Aşa-i. Şi ce dacă?

— Acum trei zile a murit un spaţial.

Începuse! Colţurile buzelor subţiri ale lui Baley se ridicară puţin, dar pe chipul său lung şi trist efectul nu era sesizabil.

— Regretabil, comentă el. Sper c-a fost ceva contagios. Un virus, poate o gripă.

Comisarul îl privi surprins.

— Ce tot spui acolo?

Baley nu se obosi să-i explice. Precizia cu care spaţialii eliminaseră bolile din societăţile lor era binecunoscută. Grija cu care evitau, pe cât posibil, contactul cu pământenii măcinaţi de boli era chiar şi mai notorie. Comisarul însă nu sesizase sarcasmul.

— Vorbeam şi eu, murmură Baley. Din ce cauză a murit?

Reveni cu privirea spre fereastră.

— Din cauză că i-a fost distrus pieptul. Cineva a tras cu blasterul în el.

Ţinuta detectivului deveni rigidă. Fără să întoarcă ochii, întrebă:

— La ce te referi?

— Mă refer la crimă, răspunse încetişor Enderby. Eşti detectiv şi ştii Ce-nseamnă o crimă.

Baley se răsuci brusc:

— Dar este vorba despre un spaţial! Acum trei zile?

— Da.

— Cine-i criminalul? Cum a procedat?

— Spaţialii spun că a fost un pământean.

— Nu se poate!

— De ce nu? Ţie nu-ţi plac spaţialii. Mie nu-mi plac. Cărui pământean îi plac? Cuiva nu i-au plăcut ceva mai mult, asta-i tot.

— Da, dar…

— Ai uitat incendiul de la uzinele Los Angeles? Distrugerea R-ilor în Berlin? Răscoalele din Shanghai?

— Aşa-i.

— Totul indică o escaladare a nemulţumirii. Poate fi vorba chiar despre un fel de organizaţie.

— Comisare, făcu Baley, nu-nţeleg ceva. Mă testezi în vreun scop anume?

— Poftim? îl privi realmente derutat Enderby.

Baley îl examină atent.

— Acum trei zile un spaţial a fost ucis, iar spaţialii cred că asasinul este un pământean. Până acum — bătu el cu vârful degetului în birou — nu s-a întâmplat nimic. Aşa-i? Comisare, e de necrezut! Sfinte Iosafat, aşa ceva ar fi ras Oraşul New York de pe faţa planetei, dacă s-ar fi întâmplat într-adevăr.

— Nu-i chiar aşa simplu, clătină celălalt din cap. Lije, de trei zile sunt pe drumuri. Am discutat cu primarul. Am fost în Oraşul Spaţial. Am fost în Washington şi am stat de vorbă cu cei de la Biroul de Investigaţii Terestre.

— Da? Ei ce spun?

— Că-i cazul nostru. S-a petrecut în interiorul Oraşului Spaţial, care se află în jurisdicţia Oraşului New York.

— Dar cu drepturi extrateritoriale.

— Ştiu. Ajung şi acolo.

Ochii comisarului se îndepărtară stingheriţi de privirea împietrită a lui Baley. Părea să se comporte ca şi cum, brusc, ar fi fost retrogradat ca inferior al detectivului, iar acesta reacţiona de parcă ar fi acceptat faptul.

— Spaţialii pot ancheta cazul, zise Baley.

— Stai o clipă, Lije, insistă comisarul. Nu mă zori. Încerc să discutăm ca între prieteni. Vreau să-mi cunoşti poziţia. Am fost acolo când s-a descoperit crima. Aveam programată o întâlnire cu el… cu Roj Nemennuh Sarton.

— Victima?

— Victima, gemu comisarul. Încă cinci minute şi aş fi descoperit eu însumi cadavrul. Ce şoc ar fi fost! Şi aşa a fost brutal, foarte brutal. Mă aşteptau şi mi-au spus… apoi a început un coşmar de trei zile. Asta pe lângă faptul că vedeam totul ca prin ceaţă şi n-am avut timp să-mi înlocuiesc ochelarii. Cel puţin lucrul acesta nu se va mai repeta. Mi-am comandat trei perechi de rezervă.