2. Călătorie în expres

În expres era obişnuita aglomeraţie, perfect normală: călătorii în picioare de pe nivelul inferior şi cei cu locuri rezervate la nivelul de sus. Un flux continuu de oameni ieşea din expres, peste benzile de decelerare, îndreptându-se către benzile locale sau către staţionarele ce duceau pe sub arcade ori peste poduri în labirinturile interminabile ale Secţiunilor Oraşului. Un alt flux, la fel de constant, se deplasa în sens contrar, venind din partea opusă, peste benzile de accelerare, pentru a sui în expres.

Luminile erau omniprezente: pereţii şi plafoanele luminoase ce păreau să picure o fosforescenţă rece şi egală, reclamele pâlpâitoare care căutau să atragă atenţia cu orice preţ, strălucirea violentă şi continuă a „şerpilor luminoşi” care direcţionau: SPRE SECŢIUNILE JERSEY, URMAŢI SĂGEŢILE SPRE NAVETA EAST RIVER, NIVELUL SUPERIOR PENTRU TOATE RUTELE SPRE SECŢIUNILE LONG ISLAND.

Cu adevărat impresionant era însă vacarmul, care nu putea fi separat de viaţa însăşi: milioane de oameni care vorbeau, râdeau, tuşeau, strigau, fredonau, răsuflau.

„Nicăieri nu există nici un indicator spre Oraşul Spaţial”, gândi Baley.

Păşi de pe o bandă pe alta cu uşurinţa practicii de o viaţă. Copiii jucau „şotronul pe benzi” imediat ce învăţau să umble. Baley de abia simţi smucitura acceleraţiei, pe măsură ce viteza lui crescu cu fiecare pas. Nu era nici măcar conştient de faptul că se apleca uşor înainte, împotrivindu-se inerţiei. Peste treizeci de secunde ajunse la ultima bandă, cea cu viteza de 95 km/h, şi putu să păşească la bordul expresului — platforma mişcătoare cu balustrade şi pereţi de sticlă.

„Nici un indicator spre Oraşul Spaţial”, îşi repetă el.

Nu era nevoie de indicatoare. Dacă aveai treabă acolo, Cunoşteai drumul. Dacă nu Cunoşteai drumul, n-aveai treabă acolo. Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, când Oraşul Spaţial fusese construit, existase tendinţa evidentă de a-l transforma într-un loc de pelerinaj. Hoardele din Oraş se înghesuiseră într-acolo.

Spaţialii puseseră capăt obiceiului. Politicos (erau întotdeauna politicoşi), dar fără să recurgă la compromisuri cu delicateţea, instalaseră o barieră de forţă între ei şi Oraşul New York, apoi stabiliseră o combinaţie de birou vamal şi serviciu de imigrări. Dacă aveai afaceri cu ei, te identificai, te lăsai percheziţionat şi investigat medical, după care erai supus unei dezinfectări de rutină.

Măsura trezise nemulţumiri. Evident. Mai multe nemulţumiri decât merita. Suficiente pentru a băga beţe serioase în roţile programului de modernizare. Baley îşi amintea de Revoltele Barierei. El însuşi făcuse parte din gloata care se agăţase de balustradele expresului, se înghesuise pe scaune, ignorând privilegiile clasificării, alergase în sus şi în jos pe benzi, riscând în orice clipă să se aleagă cu fracturi, şi rămăsese imediat în exteriorul Oraşului Spaţial, scandând lozinci şi distrugând bunurile Oraşului New York, pur şi simplu din frustrare.

Dacă se străduia, Baley îşi mai putea reaminti unele dintre cântecelele de pe atunci. De pildă „Omul s-a născut pe Pământ, s-aude?”, care se cânta pe melodia unui vechi cântec folk, al cărui refren stupid era: „Hinchi-dinchi-parlei-vu”.

Omul pe Pământ s-a născut,

s-aude?

Pe Pământ a fost făcut,

s-aude?

Spaţiali, căraţi-vă de pe Pământ,

în spaţiul care vă este mormânt.

Spaţiali murdari, s-aude?”

Existau sute de strofe, câteva inteligente, majoritatea idioate, multe obscene. Toate se sfârşeau însă cu refrenul „Spaţiali murdari, s-aude?”. „Murdar” era o inutilă azvârlire a insultei pe care pământenii o resimţeau cel mai acut: insistenţa spaţialilor de a-i considera pe nativii Terrei ca dezgustător de bolnavi.

Bineînţeles, spaţialii nu plecaseră. Nu fusese nici măcar nevoie să-şi utilizeze vreuna dintre armele lor teribile. Învechita flotă spaţială a Pământului învăţase de mult că aventurarea în preajma unei nave a Lumilor Exterioare ar fi însemnat un act sinucigaş. Avioanele terestre care survolaseră zona Oraşului Spaţial în primele zile după construirea acestuia dispăruseră pur şi simplu. În cazul cel mai fericit, câte un vârf rupt dintr-o aripă mai căzuse pe sol.

Şi nici o gloată nu putuse fi atât de înnebunită încât să uite efectul disruptoarelor subeterice manuale utilizate asupra pământenilor în războaiele de la care trecuse un secol.

Drept urmare, spaţialii rămăseseră îndărătul barierei, ea însăşi produsul ştiinţei lor avansate, pe care n-o putea străpunge nici o metodă cunoscută pe Pământ. Aşteptaseră impasibili de cealaltă parte a barierei, până ce autorităţile Oraşului New York potoliseră gloata cu somno-vapori şi gaze vomitive. Penitenciarele de la nivelul inferior fuseseră ticsite după aceea cu conducătorii de bande, nemulţumiţii şi pietonii care fuseseră arestaţi pur şi simplu fiindcă se aflaseră în preajmă. După un timp, toţi fuseseră puşi în libertate.

După trecerea unei perioade pe care o apreciaseră drept corespunzătoare, spaţialii îşi slăbiseră restricţiile. Bariera fusese îndepărtată, Poliţia urbană preluase protecţia izolării Oraşului Spaţial şi, lucrul cel mai important dintre toate, examinarea medicală devenise mult mai discretă.

„Acum”, gândi Baley, „situaţia poate cunoaşte o răsturnare cu o sută optzeci de grade.” Dacă spaţialii credeau realmente că un pământean pătrunsese în Oraşul Spaţial şi comisese o crimă, bariera putea să se ridice din nou. N-ar fi fost deloc bine.

Sui pe platforma expresului şi se strecură printre călătorii în picioare, spre rampa spirală strânsă ce ducea la nivelul superior, unde se aşeză. Nu-şi afişă biletul de clasificare decât după ce trecu de ultima dintre secţiunile Hudson. La est de Hudson şi la vest de Long Island, un C-5 nu avea dreptul la scaun şi, chiar dacă în clipa aceea ar fi fost destule locuri libere, unul dintre paznicii expresului l-ar fi ridicat imediat. Oamenii erau tot mai nemulţumiţi de privilegiile clasificării şi, cu toată onestitatea, Baley li se alătura.

Curentul de aer scotea ţiuitul specific, datorat fricţiunii cu parbrizele paravânt montate pe spătarele scaunelor. Zgomotul perturba serios tentativele de conversaţie, dar nu te împiedica să te gândeşti, atunci când te obişnuiseşi cu el.

Într-un fel sau altul, cei mai mulţi pământeni erau medievalişti. Nu era deloc greu să fie aşa, fiindcă asta însemna glorificarea unei epoci în care Pământul fusese singura lume, nu doar una dintre cele cincizeci de planete populate. Ba mai exact, oaia neagră a turmei. Baley întoarse brusc capul spre dreapta, auzind un ţipăt. O femeie îşi scăpase poşeta şi detectivul o zări fugar — o pată roz-pastelat profilată pe cenuşiul mat al benzilor. Probabil că un pasager care coborâse grăbit din expres o lovise fără să vrea cu piciorul în direcţia decelerării şi acum geanta se îndepărta rapid de proprietara ei.

Un colţ al gurii îi zvâcni uşor. Femeia ar fi putut s-o ajungă din urmă, dacă era îndeajuns de inteligentă ca să se grăbească pe o bandă care se deplasa mai lent, şi dacă poşeta nu era lovită accidental şi de alte picioare. Baley însă n-avea să ştie niciodată cum se încheiase episodul. Scena rămăsese deja cu aproape un kilometru înapoia lui.

Exista o probabilitate însemnată ca femeia să nu reuşească recuperarea poşetei. Se calculase că, în medie, la fiecare trei minute un locuitor al Oraşului scăpa pe benzi un obiect pe care nu-l mai putea ajunge. Departamentul Obiecte Găsite rămânea doar o utopie complexă, încă una dintre complicaţiile vieţii moderne.

„Era mai simplu cândva”, gândi Baley. „Totul era mai simplu. Din cauza asta au apărut medievaliştii.”

Medievalismul cunoştea diverse forme. Pentru Julius Enderby cel lipsit de imaginaţie, însemna adoptarea arhaismelor. Ochelari! Ferestre!