— De câteva ori.

— Atunci ştiţi la ce mă refer, la senzaţia aceea că te înconjoară neantul, că eşti separat de… de vid prin numai doi-trei centimetri de metal. Este extrem de inconfortabilă.

— De aceea aţi luat expresul?

— Exact.

— De la Washington la New York?

— Ah, dar n-a fost pentru prima dată. De când s-a construit tunelul Baltimore-Philadelphia, este destul de simplu.

Avea dreptate. Baley nu parcursese niciodată traseul respectiv, dar era perfect conştient de existenţa sa. În ultimele două secole, Washington, Baltimore, Philadelphia şi New York se extinseseră în asemenea măsură încât aproape că se atingeau. Întreaga întindere a coastei purta acum denumirea oficială „Regiunea celor patru Oraşe” şi un număr considerabil de locuitori susţineau consolidarea administrativă şi formarea unui singur super-Oraş. Baley nu era însă de aceeaşi părere. În sine, Oraşul New York era aproape prea extins ca să fie condus de o administraţie centralizată. Un Oraş şi mai mare, cu o populaţie de peste cincizeci de milioane de locuitori ar fi colapsat sub propria sa greutate.

— Necazul, spunea Gerrigel, este că am ratat o legătură în sectorul Chester din Philadelphia şi astfel am pierdut timp. La aceasta s-a adăugat dificultatea de a obţine alocarea unei camere de tranzit, iar rezultatul inevitabil a fost întârzierea.

— Nu vă faceţi probleme, dr. Gerrigel. Ceea ce spuneţi este însă interesant. Ţinând seama de… aversiunea dumneavoastră faţă de avioane, ce părere aveţi despre o plimbare pe jos în ţinutul din exteriorul Oraşului?

— În ce scop?

Brusc, bărbatul păru surprins şi destul de bănuitor.

— A fost doar o întrebare retorică — nu vă sugerez că ar trebui s-o întreprindeţi realmente. Doream numai să ştiu ce părere aveţi despre o asemenea acţiune.

— Mi se pare foarte neplăcută.

— Să presupunem că aţi fi nevoit să părăsiţi Oraşul noaptea şi să parcurgeţi aproximativ un kilometru în exterior…

— Nu… nu cred că aş putea fi convins s-o fac.

— Indiferent cât de importantă ar fi necesitatea?

— Poate că aş încerca, dacă ar fi vorba despre supravieţuirea mea sau a familiei mele… (Gerrigel păru stânjenit.) Pot să ştiu în ce scop puneţi aceste întrebări, domnule Baley?

— Vă voi spune. S-a comis o crimă — un asasinat cu urmări potenţiale foarte serioase. Nu deţin împuternicirea de a vă oferi detalii. Există totuşi o teorie conform căreia, pentru a comite crima, asasinul a procedat exact aşa cum aminteam mai devreme — a străbătut singur, în timpul nopţii, regiunea din exteriorul Oraşului. De aceea, mă întrebam ce fel de om ar fi putut face aşa ceva.

— Nici unul dintre cei pe care-i cunosc, se cutremură Gerrigel. Eu în nici un caz. Desigur însă printre atâtea milioane este posibil să găsiţi câţiva indivizi mai îndrăzneţi.

— Aşadar nu sunteţi de părere că ar fi o acţiune foarte probabilă pentru un om?

— Nu. Cu siguranţă este improbabilă.

— De fapt, dacă nu se va găsi altă explicaţie a crimei — mă refer la o explicaţie posibilă -, aceasta este ipoteza ce ar trebui luată în considerare.

Gerrigel părea mai stingherit ca oricând, perfect ţeapăn, cu mâinile bine îngrijite încrucişate perfect în poală.

— Aveţi şi altă ipoteză?

— Da. M-am gândit că, de pildă, un robot n-ar avea absolut nici o dificultate în a străbate regiunea din exteriorul Oraşului.

Roboticianul sări în picioare.

— Vai de mine, domnule Baley!

— Ce s-a întâmplat?

— Vreţi să sugeraţi că un robot ar fi comis crima?

— De ce nu?

— Adică ar fi ucis un om?

— Exact. Vă rog, luaţi loc, dr. Gerrigel. Gerrigel se aşeză, apoi spuse:

— Domnule Baley, după cum văd eu lucrurile, este vorba despre două acţiuni: o traversare a regiunii din exteriorul Oraşului şi o crimă. Un om ar fi putut comite cu uşurinţă crima, dar ar fi întâmpinat dificultăţi în privinţa traversării. Un robot ar fi efectuat traversarea fără probleme, însă i-ar fi fost complet imposibil să comită crima. Dacă intenţionaţi să substituiţi o ipoteză improbabilă cu una imposibilă…

— „Imposibil” este un cuvânt cam tare, dr. Gerrigel.

— Domnule Baley, aţi auzit de prima lege a roboticii?

— Sigur că da. Dacă doriţi, v-o pot reproduce: „Robotul n-are voie să pricinuiască vreun rău omului sau să îngăduie, prin neintervenţie, să i se întâmple ceva unei fiinţe umane”. Detectivul arătă brusc cu degetul spre robotician şi continuă: Dar de ce nu s-ar putea construi un robot care să nu aibă încorporată Legea 1? De ce este ea atât de sacră?

Gerrigel păru uluit, apoi chicoti:

— Vai de mine, domnule Baley!

— Vă rog — care-i răspunsul?

— Domnule Baley, dacă aţi şti doar foarte puţine lucruri despre robotică, tot aţi cunoaşte sarcina gigantică implicată, atât din punct de vedere matematic, cât şi electronic, în construirea unui creier pozitronic.

— Ştiu câte ceva, încuviinţă detectivul.

Îşi reamintea perfect vizita pe care o făcuse cândva la o fabrică de roboţi, în interes de serviciu. Văzuse biblioteca de cărţi-film de acolo, fiecare dintre ele conţinând analiza matematică a unui singur creier pozitronic. La viteza standard de scanare, vizionarea unui astfel de film mediu dura mai mult de o oră, deşi formulele erau condensate. Şi nu existau două creiere identice, chiar dacă ar fi fost construite conform celor mai stricte specificaţii. Aceasta, înţelesese Baley, era consecinţa principiului nedeterminării, formulat de Heisenberg, şi însemna că toate cărţile-film trebuia să aibă anexe conţinând variaţiile posibile.

Era, într-adevăr, o sarcină deosebit de complexă şi nici prin gând nu-i trecea s-o nege.

— În cazul acesta, urmă Gerrigel, trebuie să înţelegeţi că designul unui tip nou de creier pozitronic, chiar unul ce ar implica doar inovaţii minore, nu poate fi rezolvat peste noapte. De obicei, implică întregul colectiv de cercetare al unei uzine de mărime mijlocie şi poate dura până la un an. Nici chiar această desfăşurare masivă de forţă de muncă n-ar fi suficientă, dacă teoria de bază a circuitelor pozitronice n-ar fi fost deja standardizată, putând fi utilizată ca fundament pentru dezvoltări ulterioare. Teoria standard de bază implică cele trei legi ale roboticii, dintre care aţi citat-o deja pe prima. A doua lege afirmă „Robotul trebuie să asculte poruncile omului dar numai atunci când ele nu contrazic Legea 1”, iar Legea 3 afirmă „Robotul trebuie să-şi apere existenţa, dar numai atunci când grija de sine nu contrazice Legea 1 sau Legea 2”. Înţelegeţi?

R. Daneel care, aparent, urmărise discuţia cu multă atenţie, interveni:

— Elijah, dă-mi voie să văd dacă am înţeles corect. Ceea ce implicaţi, dr. Gerrigel, este că orice tentativă de a construi un robot al cărui creier pozitronic să nu aibă încorporate cele trei legi ar necesita în prealabil formularea unei teorii noi, ceea ce, la rândul ei, ar dura mulţi ani.

Roboticianul păru extrem de încântat.

— Exact asta voiam să spun, domnule…

Baley aşteptă o clipă, apoi făcu prezentările cu multă grijă:

— Acesta este Daneel Olivaw, iar dânsul e dr. Gerrigel.

— Mă bucur de cunoştinţă, domnule Olivaw. Gerrigel întinse mâna şi o strânse pe a lui Daneel, apoi urmă: După estimările mele, ar fi nevoie de cincizeci de ani pentru a dezvolta teoria de bază pentru un creier pozitronic non-Asenion — care să ignore ipotezele fundamentale ale celor 3 legi — şi pentru a o aduce în punctul în care ar putea fi construiţi roboţi similari modelelor moderne.

— Şi asta nu s-a făcut până acum? întrebă Baley. Dr. Gerrigel, noi construim roboţi de câteva mii de ani. În tot acest timp, nimeni, o persoană sau un grup, nu a găsit cincizeci de ani pentru cercetare?

— Ba da, încuviinţă roboticianul, însă nu este genul de cercetare care să atragă pe cineva.

— Îmi vine greu s-o cred. Curiozitatea omenească va învinge orice.

— Nu a reuşit s-o facă în cazul robotului non-Asenion. Rasa umană, domnule Baley, are un puternic complex Frankenstein.