Baley se aşeză şi-l privi mai atent. Poate că-i făcuse o nedreptate bătrânului Julius. Poate că, la urma urmelor, nici el nu dormise prea mult în noaptea trecută. Părea destul de dărâmat.

Comisarul lovi uşor cu degetul în hârtia din faţa lui.

— Am aici înregistrarea unui apel făcut de tine, prin fascicul protejat, către Washington. O convorbire cu un anume dr. Gerrigel.

— Aşa-i, comisare.

— Evident, înregistrarea convorbirii nu există, deoarece a fost protejată. Despre ce-i vorba?

— Caut să obţin nişte informaţii generale.

— Este robotician, nu?

— Exact.

Comisarul îşi răsfrânse buza inferioară şi brusc păru aidoma unui copil gata să izbucnească în plâns.

— Dar în ce scop? Ce fel de informaţii cauţi?

— Nu sunt sigur, comisare. Am pur şi simplu presentimentul că, într-un astfel de caz, informaţiile despre roboţi îmi pot fi de folos.

Baley se opri. Nu intenţiona să intre în detalii.

— În locul tău, Lije, n-aş proceda aşa. Câtuşi de puţin. Nu cred că-i înţelept.

— Ce ai de obiectat, comisare?

— Este preferabil ca despre cazul acesta să afle cât mai puţini oameni.

— Evident, îi voi spune cât mai puţine.

— Tot nu cred că-i înţelept…

Baley se simţea suficient de obosit ca să-şi piardă răbdarea.

— Îmi ordoni să nu mă-ntâlnesc cu el?

— Nu, nu. Procedează după cum crezi de cuviinţă. Tu conduci ancheta. Atât doar…

— Atât doar… ce?

— Nimic, clătină din cap comisarul. El unde este? Ştii la cine mă refer…

Baley ştia.

— Daneel este tot în arhivă.

Comisarul tăcu câteva clipe prelungi, apoi rosti:

— Ştii că n-am prea înaintat…

— N-am înaintat deloc deocamdată, totuşi situaţia se poate schimba.

— E-n regulă, atunci, zise Enderby fără ca expresia feţei lui să pară că şi-ar fi crezut realmente propriile cuvinte.

Când reveni la biroul său, Baley îl găsi acolo pe R. Daneel.

— Ce-ai mai descoperit? se interesă el posac.

— Partenere Elijah, am terminat prima mea examinare, relativ superficială, a dosarelor şi am localizat doi dintre oamenii care au încercat să ne urmărească aseară şi care, în plus, s-au aflat la magazinul de pantofi în decursul incidentului anterior.

— Ia să văd.

R. Daneel puse în faţa lui cardurile mici de dimensiunea unor mărci poştale, împestriţate de punctuleţele ce slujeau drept cod, apoi scoase un decodor portabil şi introduse un card în fanta cuvenită. Punctele aveau proprietăţi de conductivitate electrică diferite de cele ale materialului cardului şi de aceea câmpul electric care traversa cardul era distorsionat într-o modalitate foarte specifică, determinând apariţia de cuvinte pe ecranul de 8 x 15 centimetri de deasupra decodorului. Cuvinte care, decodificate, ar fi acoperit câteva pagini standard. Cuvinte care, în plus, nu puteau fi descifrate fără un decodor oficial al poliţiei.

Baley citi impasibil informaţiile de pe ecran. Prima persoană era Francis Clousarr, în vârstă de 33 de ani la data arestării, cu doi ani în urmă. Motivul arestării: incitare la revoltă. Angajat în New York… adresă… părinţi… culoarea părului… culoarea ochilor… semne particulare… studii… experienţă profesională… profil psihanalitic… profil fizic… alte date… alte date… şi finalmente trimitere la fotografia tridimensională din galeria infractorilor.

— Ai verificat fotografia? întrebă Baley.

— Da, Elijah.

A doua persoană era Gerhard Paul. Detectivul citi informaţiile de pe card şi comentă:

— Toate astea nu ne ajută cu nimic.

— Sunt sigur, spuse R. Daneel, că situaţia nu poate să fie chiar aşa. Dacă există o organizaţie de pământeni care sunt capabili să fi comis asasinatul pe care îl investigăm, aceste persoane sunt membri ai ei. Nu este o probabilitate evidentă? în cazul acesta, nu ar trebui anchetaţi?

— N-o să scoatem nimic de la ei.

— Amândoi au fost atât la magazinul de pantofi, cât şi în cantină. Nu pot să nege.

— Simpla lor prezenţă acolo nu constituie un delict. În plus, pot să nege. Pot pur şi simplu să afirme că n-au fost acolo. Nimic mai uşor. Cum putem noi să dovedim că ne mint?

— Au fost văzuţi de mine.

— Asta nu-i o dovadă, replică Baley iritat. Nici un tribunal, dacă s-ar ajunge vreodată acolo, nu te-ar crede că poţi să-ţi aminteşti două chipuri dintr-o mulţime de un milion de persoane.

— Este evident că o pot face.

— Bineînţeles, dar atunci trebuie să le spui ce eşti. Imediat ce o vei face, îţi vei pierde calitatea de martor. Roboţii nu au un nici un statut în tribunalele pământene.

— Să înţeleg atunci că te-ai răzgândit?

— Ce vrei să spui?

— Ieri, în cantină, ai afirmat că nu era momentul să îi arestăm. Ai mai afirmat că atâta timp cât eu le-am reţinut chipurile, îi putem aresta în orice moment.

— Ei bine, n-am analizat suficient situaţia. Eram stresat. Nu putem face asta.

— Nici chiar din motive psihologice? Ei nu ar avea de unde să ştie că nu deţinem dovezi legale ale complicităţii lor în conspiraţie.

— Uite ce-i, rosti Baley încordat, peste jumătate de oră îl aştept pe dr. Gerrigel, care vine de la Washington. Te deranjează dacă mai aştepţi până termin cu el şi pleacă? Te deranjează?

— Voi aştepta, încuviinţă R. Daneel.

Anthony Gerrigel era un bărbat de înălţime medie, meticulos şi foarte politicos, care nu părea nici pe departe unul dintre cei mai erudiţi roboticieni de pe Pământ. Întârzie la întâlnire cu aproape douăzeci de minute şi se pierdu în scuze. Palid de furia născută din teamă, Baley îi acceptă scuzele mai degrabă nepoliticos. Îşi verifică încă o dată rezervarea pe care o făcuse pentru sala de conferinţe D, repetă instrucţiunea de a nu fi deranjaţi timp de o oră, indiferent de motiv, şi-i conduse pe Gerrigel şi R. Daneel pe coridor, apoi în susul unei rampe, până la uşa înapoia căreia se afla una dintre încăperile protejate împotriva interceptărilor cu fascicul.

Înainte de a se aşeza, detectivul examină cu atenţie pereţii, ascultând bâzâitul slab al pulsometrului pe care-l ţinea în mână şi aşteptând o diminuare cât de mică a sunetului constant, care ar fi indicat cea mai minusculă fisură în izolaţia protectoare. Îndreptă instrumentul spre plafon, podea şi, cu o grijă deosebită, spre uşă. Nu exista nici o breşă.

Gerrigel surâse vag. Arăta ca un bărbat care întotdeauna zâmbea cel mult vag. Era îmbrăcat cu o precizie ce putea fi descrisă drept meticuloasă. Părul oţeliu era pieptănat cu grijă spre spate, iar faţa rozalie era proaspăt spălată. Se aşeză, adoptând o postură de rigiditate afectată, ca şi cum coloana vertebrală i-ar fi încremenit pentru totdeauna în urma repetatelor cicăleli materne din copilărie asupra unei ţinute corecte.

— Vă comportaţi ca şi cum ar fi vorba despre ceva cu adevărat formidabil, se adresă el lui Baley.

— Este destul de important, dr. Gerrigel. Am nevoie de informaţii despre roboţi pe care numai dumneavoastră, poate, mi le puteţi oferi. Desigur, tot ce vom discuta aici va rămâne strict confidenţial, iar Oraşul aşteaptă din partea dumneavoastră să uitaţi totul la plecare.

Îşi cercetă ceasul şi urma de surâs de pe faţa roboticianului pieri.

— Să vă explic de ce am întârziat, spuse el. (Se părea că problema îl apăsa realmente.) Am decis să nu vin cu avionul. Am rău de avion.

— Regret, comentă Baley.

Lăsă pulsometrul din mână după ce-i verificase parametrii standard, pentru a se asigura în ultima clipă că instrumentul nu avea cumva vreo hibă, apoi se aşeză.

— Mai precis, nu-i vorba chiar despre rău de avion, ci despre faptul că mă încearcă o stare de nervozitate. O agorafobie de dimensiuni reduse. Nimic realmente anormal, totuşi sâcâitor. Din acest motiv am luat expresul.

Baley simţi un fior de interes brusc.

— Agorafobie?

— Poate că sună mai rău decât este în realitate, răspunse imediat roboticianul, dar e vorba pur şi simplu despre sentimentul pe care îl încerci în avion. Aţi zburat vreodată cu avionul, domnule Baley?