Detectivul simţi că-l apucă ameţeala. Cum puteau spaţialii să fie atât de exigenţi faţă de un trup omenesc, numai pentru că venea din Oraş, pentru ca după aceea să respire aerul impur al spaţiilor deschise? îngustă nările, de parcă, apropiindu-le mai mult, ar fi putut filtra mai eficient aerul inspirat.

— Sunt sigur, urmă R. Daneel, că vei constata că aerul liber nu este dăunător sănătăţii omului.

— Bine, şopti slab Baley.

Curenţii de aer îi atingeau iritant chipul. Fără să fie puternici, erau aleatorii şi asta îl deranja.

Lucrurile neplăcute nu se opriră acolo. Coridorul se termina printr-o lumină albastră care, pe măsură ce se apropiau de ea, era înlocuită treptat de o lumină albă foarte intensă. Baley văzuse lumina soarelui. Fusese odată într-un Solariu, în interes de serviciu, dar acolo locul era înconjurat de sticlă protectoare şi imaginea Soarelui în sine fusese refractată într-o strălucire generală. Aici, totul era deschis.

În mod automat, privi spre Soare, apoi întoarse capul. Lăcrimă şi clipi repede din ochii orbiţi.

Un spaţial se apropie şi Baley încercă o undă de suspiciune.

R. Daneel înaintă pentru a-l saluta pe bărbat, strângându-i mâna. Spaţialul privi spre Baley şi spuse:

— Vreţi să mă urmaţi, domnule? Sunt dr. Han Fastolfe.

Situaţia era incomparabil mai bună în interiorul unui dom. Baley se trezi holbându-se la dimensiunile încăperilor şi la modul neglijent de alocare a spaţiului, dar fu recunoscător senzaţiei de aer condiţionat.

Fastolfe se aşeză, încrucişându-şi picioarele lungi, şi spuse:

— Presupun că preferaţi climatizarea în locul adierilor din exterior.

Părea destul de prietenos. Fruntea îi era brăzdată de cute fine, iar pielea de sub ochi şi bărbie începuse să atârne în pungi. Părul i se rărea, dar nu se zăreau fire grizonate. Urechile mari erau clăpăuge, ceea ce-i conferea o înfăţişare amuzantă şi modestă, care-l liniştea pe Baley.

În decursul dimineţii, detectivul privise din nou fotografiile făcute de Enderby în Oraşul Spaţial. R. Daneel tocmai aranjase întâlnirea aceasta şi Baley se pregătea psihic pentru ideea de a-i întâlni pe spaţiali în carne şi oase. Cumva, situaţia diferea considerabil de conversaţiile purtate cu ei prin intermediul kilometrilor de linii telefonice, aşa cum se întâmplase în câteva rânduri.

În general, spaţialii din fotografii semănau cu aceia prezentaţi ocazional în cărţile-film: înalţi, roşcovani, gravi şi chipeşi într-un mod distant. Ca R. Daneel, de exemplu.

Robotul îi arătase pe spaţiali lui Baley, iar la un moment dat pământeanul îl arătase brusc pe unul şi rostise:

— Ăsta eşti tu, nu-i aşa?

— Nu, Elijah, răspunsese R. Daneel, acesta este dr. Sarton, cel care m-a proiectat.

Glasul lui nu trădase nici cea mai mică undă de emoţie.

— Ai fost construit după chipul şi asemănarea creatorului tău? întrebase Baley sarcastic, dar nu i se răspunsese şi, de fapt, nici nu se aşteptase la o replică.

Din câte ştia, Biblia era extrem de puţin cunoscută pe Lumile Exterioare.

Acum detectivul îl privea pe Han Fastolfe, un bărbat care se abătea considerabil de la normele înfăţişării spaţialilor, şi pentru aceasta îi era extrem de recunoscător.

— Doriţi să mâncaţi ceva? întrebă Fastolfe şi indică masa care-i despărţea pe el şi R. Daneel de pământean.

Pe masă se afla doar un bol cu sferoide multicolore şi Baley se simţi uşor surprins. Crezuse că erau ornamente.

— Sunt fructele unor plante naturale care cresc pe Aurora, explică R. Daneel. Îţi sugerez să îl încerci pe cel din specia aceasta. Se numeşte „măr” şi are reputaţia unui gust plăcut.

— Desigur, zâmbi Fastolfe, R. Daneel nu ştie lucrul acesta din experienţă proprie, însă are dreptate.

Baley luă un măr şi-l duse la gură. Suprafaţa fructului era roşie şi verde. O simţea răcoroasă în palmă şi avea un miros slab, dar plăcut. Cu un efort, muşcă din el şi neaşteptatul gust acrişor al conţinutului cărnos îi strepezi limba.

Mestecă încet, cu grijă. Bineînţeles, locuitorii Oraşului consumau alimente naturale, ori de câte ori le-o permiteau raţiile. El însuşi mâncase deseori carne naturală şi pâine, totuşi întotdeauna alimentele respective fuseseră prelucrate într-un mod sau altul -gătite, măcinate, amestecate sau combinate. Cât despre fructe, acestea existau numai sub formă de bulion sau marmeladă. Ceea ce ţinea el acum în mână provenea probabil direct de pe solul murdar al unei planete.

„Sper că măcar l-au spălat”, îşi spuse în gând şi se miră din nou de modul bizar în care percepeau spaţialii igiena.

— Permiteţi-mi să mă prezint mai complet, continuă Fastolfe. Sunt însărcinat cu anchetarea morţii doctorului Sarton din partea Oraşului Spaţial, având o poziţie similară cu cea a comisarului Enderby în Oraşul New York. Dacă vă pot ajuta în vreun fel, sunt gata s-o fac. Suntem la fel de doritori ca şi dumneavoastră, cei din Oraşul New York, pentru o soluţionare discretă a cazului şi prevenirea unor incidente viitoare de aceeaşi natură.

— Vă mulţumesc, dr. Fastolfe, replică Baley, şi vă apreciez atitudinea.

„Cam atâta”, îşi spuse el „cu politeţurile.” Muşcă din miezul mărului şi simţi în gură nişte ovoide dure. Le scuipă în mod automat. Ovoidele, mici şi închise la culoare, zburară în toate părţile şi aterizară pe podea, unul fiind cât pe ce să lovească piciorul lui Fastolfe, dacă spaţialul nu l-ar fi retras grăbit.

Baley se înroşi la faţă şi se aplecă să le culeagă.

— Nu-i nimic, domnule Baley, spuse politicos Fastolfe. Lăsaţi-le, vă rog.

Detectivul se îndreptă în scaun şi aşeză cu grijă mărul pe masă. Avea senzaţia inconfortabilă că, după plecarea sa, micuţele ovoide pierdute vor fi căutate şi absorbite prin sucţiune, că bolul cu fructe va fi incinerat sau înlăturat din Oraşul Spaţial şi chiar odaia în care se aflau ei va fi dezinfectată cu virusocid.

Îşi camuflă stânjeneala prin bruscheţe.

— Aş dori permisiunea ca discuţiei noastre să i se alăture comisarul Enderby, prin prezenţă trimensională, rosti el.

Fastolfe ridică din sprâncene.

— Evident, dacă asta doriţi. Daneel, vrei să faci legătura?

Baley rămase tăcut, într-un inconfort evident, până ce suprafaţa sclipitoare a paralelipipedului mare din colţul încăperii dispăru, prezentându-l pe comisarul Julius Enderby şi o parte a biroului său. În clipa aceea, inconfortul dispăru şi Baley simţi pur şi simplu dragoste pentru figura familiară, dublată de dorinţa de a reveni în siguranţă, în cabinetul acela sau, de fapt, oriunde în Oraş. Chiar şi în zona cel mai puţin atrăgătoare a districtelor Jersey, unde se cultivau enzimele.

Acum, când avea martorul dorit, Baley nu mai vedea nici un motiv pentru a mai tărăgăna lucrurile.

— Cred, zise el, că am soluţionat misterul morţii lui Sarton.

Cu coada ochiului, îl zări pe Enderby sărind în picioare şi prinzându-şi disperat (dar cu succes) ochelarii care-i zburaseră de pe nas. Deoarece stătea în picioare, capul îi ieşea din limitele receptorului trimensionial şi comisarul fu nevoit să se reaşeze, roşu la faţă şi incapabil să articuleze un cuvânt.

Cu capul înclinat spre un umăr, Fastolfe părea şi el surprins, deşi nu se manifestase atât de vădit. Numai R. Daneel rămăsese neclintit.

— Vreţi să spuneţi, întrebă spaţialul, că ştiţi cine a comis crima?

— Nu, răspunse Baley, vreau să spun că n-a existat nici o crimă.

— Ce?! răcni Enderby.

— O clipă, comisare Enderby, interveni Fastolfe ridicând o mână. Privindu-l fix pe Baley, întrebă: Vreţi să spuneţi că dr. Sarton este viu?

— Da, dr. Fastolfe, şi cred că ştiu unde este.

— Unde?

— Chiar aici, spuse Baley şi indică ferm spre R. Daneel Olivaw.