Изменить стиль страницы

— Nici vorbă despre aşa ceva, Lije. Problema n-o reprezinţi tu, ci spaţialii. Habar nu ai cum sunt ei.

— În cazul acesta, comisare, se încruntă şi mai mult detectivul, ce-ar fi să vii şi tu?

În acelaşi timp, fără să fie văzut de şeful său, încleştă pumnii în mod instinctiv, ţinându-şi răsuflarea în aşteptarea răspunsului. Ochii comisarului se lărgiră.

— Nu, Lije, eu nu intru acolo. Să nu mi-o ceri!

În mod vizibil, păru că se străduieşte să-şi controleze cuvintele care îi ieşeau de pe buze fără voia sa. Surâzând neconvingător, adăugă ceva mai calm:

— Nu-mi văd capul de treabă aici. Am rămas cu câteva zile în urmă.

Baley îl scrută gânditor.

— Atunci, uite ce-ţi propun. De ce să nu intri, mai târziu, prin trimensiune? Doar temporar, înţelegi? în caz că am nevoie de o mână de ajutor.

— Da, cred că asta se poate, aprobă Enderby fără entuziasm.

— Perfect. (Baley se uită la ceasul mural, încuviinţă din cap şi se sculă în picioare.) Ţinem legătura, atunci.

În clipa când ieşi din birou, întârzie o fracţiune de secundă în prag şi privi iute în urmă. Zări fruntea comisarului începând să coboare spre antebraţul pe care-l ţinea pe birou. Detectivul fu aproape convins că auzise un icnet.

„Sfinte Iosafat!” gândi el realmente şocat.

Se opri în sala comună şi se aşeză pe colţul unui birou din apropiere, ignorându-l pe ocupantul acestuia, care ridică ochii, murmură un salut scurt şi reveni la munca sa.

Baley demontă filtrul pipei şi suflă în el. Răsturnă pipa deasupra miniaspiratorului de pe birou şi lăsă să dispară scrumul alb şi fin de tutun. Privi cu regret spre pipa goală, montă filtrul la loc şi strecură instrumentul în buzunar. Altă doză dispărută pe vecie!

Rederulă în minte conversaţia purtată cu Enderby. Dintr-un punct de vedere, comisarul nu-l surprinsese. Se aşteptase la împotrivire faţă de orice tentativă din partea sa de a intra în Oraşul Spaţial, deoarece îl auzise vorbind adesea despre dificultăţile relaţiilor cu spaţialii, despre pericolul de a permite altor persoane decât unor negociatori experimentaţi să intre în legătură cu aceştia, chiar şi în privinţa unor chestiuni minore.

Pe de altă parte, nu se aşteptase ca Enderby să cedeze atât de uşor. Bănuise că va insista cel puţin pentru a-l însoţi pe Baley. Toate celelalte cazuri erau neînsemnate în comparaţie cu acesta.

Iar Baley nu dorise aşa ceva, ci dorise exact ceea ce obţinuse. Voise ca Enderby să fie prezent graţie receptorului trimensional, pentru a fi martor la discuţii dintr-o poziţie sigură şi protejată.

Siguranţa era elementul principal aici. Baley avea nevoie de un martor care să nu poată fi scos imediat din joc. Acesta constituia o garanţie minimă a propriei sale siguranţe.

În privinţa respectivă, comisarul îşi dăduse acordul fără şovăială. Baley îşi aminti de icnetul pe care-l surprinsese din prag şi se gândi: „Sfinte Iosafat, este realmente afectat!”

Un glas voios, dar neclar, se auzi înapoia sa, şi detectivul tresări fără să vrea.

— Ce dracu' vrei? se răsti el iritat.

Zâmbetul de pe chipul lui R. Sammy rămase afişat nătâng.

— Jack spune să te anunţ că Daneel este gata, Lije.

— Bine. Acum, şterge-o de-aici!

Se încruntă spre spinarea robotului care se îndepărta. Nimic mai iritant decât o maşinărie metalică şi stângace care să te tutuiască senin. Se plânsese în sensul acesta, încă de la apariţia lui R. Sammy, dar comisarul ridicase din umeri şi replicase:

— Asta-i situaţia, Lije. Publicul insistă ca roboţii Oraşului să aibă încorporat un circuit puternic de atitudine prietenoasă. Perfect, aşa s-a făcut. El este atras de tine şi te tutuieşte, pentru că utilizarea prenumelui este un act de prietenie.

„Circuit de atitudine prietenoasă!” Nici un robot, indiferent de model, nu putea pricinui vreun rău unei fiinţe umane. Aceea era însăşi prima lege fundamentală a roboticii:

„Robotul n-are voie să pricinuiască vreun rău omului sau să îngăduie, prin neintervenţie, să i se întâmple ceva vreunei fiinţe umane.”

Nu fusese construit nici un creier pozitronic care să nu aibă instrucţiunea aceasta introdusă la un nivel atât de fundamental al circuitelor sale de bază încât să nu poată fi anulată de nici o defecţiune imaginabilă. Ca atare, nu erau necesare circuite specializate de atitudine prietenoasă.

În acelaşi timp, comisarul avusese dreptate. Neîncrederea pământenilor faţă de roboţi era un sentiment iraţional şi circuitele de atitudine prietenoasă trebuia să fie încorporate, la fel cum toţi roboţii trebuia să poarte zâmbete pe chipuri. Cel puţin aşa stăteau lucrurile pe Pământ. . Pe de altă parte, R. Daneel nu zâmbea niciodată.

Oftând, Baley se ridică de pe birou. „Următoarea escală”, îşi spuse el, „sau poate ultima: Oraşul Spaţial!”

***

Forţele de poliţie ale Oraşului şi anumiţi factori de conducere puteau încă utiliza automobile individuale prin coridoarele Oraşului, ba chiar şi pe străvechile autostrăzi subterane care erau interzise traficului pietonal. Liberalii solicitau întruna ca autostrăzile să fie transformate în terenuri de joacă pentru copii, în noi zone comerciale, ori în extensii ale expresurilor sau benzilor locale.

De fiecare dată însă invocarea energică a siguranţei civile anula orice interpelare. În cazurile unor incendii prea mari pentru a fi rezolvate de echipamentele locale, în cazurile de avarii majore ale sistemelor de ventilaţie sau de alimentare cu energie electrică, dar în primul rând în cazurile unor tulburări civile grave, trebuia să existe modalităţi prin care forţele Oraşului să fie mobilizate în cel mai scurt timp posibil în locaţia afectată. Pentru autostrăzi nu exista şi nici nu putea exista alternativă.

Baley călătorise de câteva ori până atunci pe autostrăzi şi fusese de fiecare dată deprimat de pustietatea lor indecentă. Păreau situate la milioane de kilometri depărtare de pulsaţia vie şi caldă a Oraşului. Acum, conducând maşina de poliţie, autostrada se întindea în faţa ochilor săi aidoma interiorului unui vierme orb şi cav, deschizându-se permanent în alte secţiuni, cu fiecare curbă pe care o descria lin. Fără să se uite, Baley ştia că în urma lui un alt vierme orb şi cav se contracta şi închidea. Autostrada era excelent iluminată, dar luminile erau lipsite de sens în pustietate şi tăcere.

R. Daneel nu contribuia cu nimic la întreruperea tăcerii sau la umplerea golului aceluia. Privea drept înainte, neimpresionat de autostrada pustie, la fel cum fusese neimpresionat de expresul supraaglomerat.

Apoi, brusc, însoţiţi de şuierul ascuţit al sirenei, ieşiră de pe autostradă şi pătrunseră pe banda de vehicule a unui coridor din Oraş.

Din respect pentru trecut, benzile de vehicule continuau să fie marcate pe fiecare coridor important, deşi în prezent nu se putea vorbi despre alte vehicule decât maşinile de poliţie şi pompieri şi despre camioanele de aprovizionare, pietonii circulând perfect liniştiţi pe benzile respective. Acum se împrăştiară, fugind indignaţi, dinaintea sirenei lui Baley.

Detectivul însuşi răsuflă mai destins, când vacarmul mulţimii se abătu asupra sa, dar uşurarea fu doar temporară. După mai puţin de două sute de metri, cotiră pe alte coridoare mute, care duceau la poarta de acces în Oraşul Spaţial.

***

Erau aşteptaţi. În mod evident, gardienii îl cunoşteau pe R. Daneel din vedere şi, deşi ei înşişi oameni, încuviinţară din capete fără şovăială spre el.

Unul dintre gardieni se apropie de Baley şi-l salută cu politeţe militară perfectă, chiar dacă îngheţată. Era înalt şi grav, deşi nu un exponent perfect al fizicului spaţial pe care-l reprezenta R. Daneel.

— Cardul dumneavoastră de identitate, domnule, vă rog, rosti el.

Îi cercetă rapid, dar meticulos, documentul. Baley observă că gardianul purta mănuşi de culoarea pielii şi filtre nazale abia sesizabile.