Este ciudat totuşi cât de mândru te simţi pentru lucruri făcute în felul acesta — de toţi, împreună — câtă satisfacţie îţi oferă! Unii dintre tovarăşii de lucru erau într-adevăr oameni formidabili. Gimar, de exemplu. La început, frumuseţea ei musculară îl mirase, dar acum era el însuşi suficient de puternic pentru a o dori.

— Vino cu mine astă-seară, Gimar.

— O, nu, răspunse ea, privindu-l cu atâta surprindere încât Shevek continuă cu o oarecare demnitate a durerii.

— Credeam că suntem prieteni.

— Suntem.

— Atunci?

— Sunt cuplată. S-a întors acasă.

— Ai fi putut să spui! spuse Shevek înroşindu-se.

— Bine, nu mi-a trecut prin minte. Îmi pare rău, Shev, mai spuse ea privindu-l cu atâta regret încât el insistă cu o oarecare speranţă.

— Doar nu crezi că…

— Nu. Nu poţi menţine un parteneriat în felul acesta, câteva fărâme pentru el, câteva pentru alţii.

— Cred că parteneriatul pe viaţă este cu adevărat împotriva eticii odoniene, spuse Shevek, aspru şi pedant.

— Rahat! exclamă Gimar cu vocea ei blândă. Să posezi e rău; să împărţi e bine. Oare ce poţi împărţi mai mult decât întreaga ta fiinţă, întreaga ta viaţă, toate nopţile şi toate zilele?

El stătea aşa, cu palmele prinse între genunchi, cu capul plecat, un băiat înalt, osos, neconsolat, nefinisat.

— Nu sunt de acord! spuse el după o vreme.

— Tu?

— N-am cunoscut niciodată pe nimeni cu adevărat. Iată de ce nu te-am înţeles. Sunt complet izolat. Nu mă pot încadra. Nu voi putea niciodată. Ar fi o prostie din partea mea să mă gândesc la un parteneriat. Chestia asta este pentru… pentru fiinţe umane…

Cu timiditate, nu dintr-o sfioşenie sexuală, Gimar îşi puse mâna pe umărul său. Nu îl îmbărbătă. Nici nu îi spuse că e la fel cu atâţia alţii.

— Nu voi mai întâlni pe nimeni ca tine, Shev, îi spuse ea. Nu te voi uita niciodată.

Indiferent de cuvinte, respingerea este respingere. Cu toată bunătatea ei, Shevek plecă de lângă ea cu sufletul schilodit, supărat.

Vremea era foarte fierbinte. Nu urmă nici un fel de răcoare, cu excepţia orei dinaintea apusului.

Omul pe nume Shevet se apropie de Shevek într-o scară, după cină. Era un bărbat bine făcut, frumos, de vreo treizeci de ani.

— M-am plictisit să tot fiu confundat cu tine, spuse el. Caută-ţi alt nume.

Mai de mult, agresivitatea aceasta înfumurată l-ar fi surprins pe Shevek. Acum îi răspunse cu aceeaşi monedă.

— Schimbă-ţi tu numele, dacă nu îţi place.

— Eşti unul dintre profitorii aceia mărunţi care merg la şcoală pentru a rămâne cu mâinile curate, răspunse omul. Întotdeauna mi-am dorit să-i trag o bătaie zdravănă unuia ca tine.

— Să nu mă faci tu pe mine profitor! răspunse Shevek, dar asta nu mai era o confruntare verbală.

Shevek îl doborî dintr-o lovitură, având braţele mai lungi şi mai multă energie decât se aştepta adversarul său, dar până la urmă se văzu învins. Câţiva trecători s-au oprit să privească, au văzut că este o luptă corectă dar lipsită de interes şi şi-au continuat drumul. Nu se simţeau nici revoltaţi, nici atraşi de simpla violenţă. Shevek nu striga după ajutor, aşa că nu era treaba nimănui, decât a lui. Când îşi reveni, zăcea pe spate pe terenul negru dintre două corturi.

Se alese cu un ţiuit în urechea dreaptă pentru câteva zile şi o buză spartă care se vindecă greu, datorită prafului care irita orice rană. El şi Shevet nu şi-au mai vorbit niciodată. L-a mai văzut de la depărtare, pe lângă alte focuri, dar fără animozitate. Shevet îi dăduse ceea ce avea de oferit, iar el acceptase darul, deşi multă vreme nu-l cântărise şi nici nu-i apreciase natura. Iar în momentul în care a făcut-o, nu l-a mai putut deosebi de alte daruri, o altă etapă în maturizarea sa. O fată, care de curând se alăturase grupului său de lucru, s-a apropiat de el aşa cum făcuse şi Shevek atunci când plecase de lângă foc, iar buza lovită încă nu i se vindecase. Nu şi-a mai amintit ce-a spus ea; îl tachinase, iar el răspunsese cu simplitate şi de data aceasta. În noaptea aceea s-au dus pe câmp iar ea i-a oferit libertatea cărnii. Era darul ei, iar el l-a acceptat. Ca toţi copiii de pe Anarres, avusese experienţe sexuale fără nici un fel de restricţii, cu alţi băieţi şi fete, dar şi el şi ei fuseseră copii; nu trecuse niciodată mai departe de plăcerea pe care o presupunea totul. Beshun, expertă a desfătărilor, îl conduse în centrul sexualităţii, acolo unde nu există nici răutate, nici neputinţă, unde cele două trupuri care se străduiesc să se unească anihilează, în strădaniile lor, clipa însăşi, ridicându-se deasupra eului, depăşind timpul. Torul era uşor acum, atât de uşor şi de plăcut afară, în praful cald, la lumina stelelor, iar zilele erau lungi şi fierbinţi şi luminoase, şi pulberea mirosea ca trupul ei.

Lucra acum într-o echipă de plantare. Camioanele veniseră din nord-est pline cu pomişori, mii de puieţi crescuţi în Munţii Verzi, unde ploua până la patruzeci de uncii pe an, limita ploilor. Au plantat pomişorii în pulbere. Atunci când au terminat, cele cincizeci de echipe care lucraseră al doilea an al proiectului au plecat în camioanele joase, privind în urmă pe măsură ce se îndepărtau. Se vedea ce făcuseră. Era o idee de verde, foarte slabă, pe curbele palide şi terasele deşertului. Pe terenul mort se depusese, foarte delicat, un văl de viaţă. Au ovaţionat, au cântat, au strigat de la un camion la altul. În ochii lui Shevek au apărut lacrimi. Din piatră scoate ea frunzişul verde…, îşi spuse el. Gimar fusese expediată înapoi de unde venise cu mult timp în urmă.

— De ce te încrunţi? îl întrebă Beshun, făcându-şi loc lângă el o dată cu zdruncinăturile camionului şi plimbându-şi mâna pe braţul său puternic, albit de praf.

— Femeile, spuse Vokep în garajul camioanelor de la Tin Ore, în sud-vest, femeile au impresia că te posedă. Nici o femeie nu poate fi un adevărat odonian.

— Odo însăşi…

— Teorie. Şi nici un fel de viaţă sexuală după ce a fost ucis Asieo, nu? Oricum, acestea sunt întotdeauna excepţii. Dar în cazul majorităţii femeilor, propria lor relaţie cu un bărbat se reduce la posesie. A poseda ori a fi posedat.

— Crezi că în privinţa asta sunt deosebite de bărbaţi?

— Cunosc. Ceea ce doreşte un bărbat este libertatea. Ceea ce vrea o femeie este proprietatea. Nu-ţi dă drumul să pleci decât dacă te negociază pentru altceva. Toate femeile sunt proprietariene.

— Păcătoasă afirmaţie cu privire la jumătate din rasa umană! exclamă Shevek, întrebându-se dacă Vokep are dreptate.

Beshun se omorâse plângând atunci când îl expediaseră înapoi, în nord-vest, se zbătuse şi suspinase şi încercase să-l facă să-i spună că nu poate trăi fără ea, insistând că nici ea nu poate trăi fără el şi că trebuie să fie neapărat parteneri. Parteneri, de parcă ar fi putut trăi măcar o jumătate de an cu un singur bărbat!

Limba pe care o vorbea Shevek, singura pe care o cunoştea, nu dispunea de nici un fel de expresii proprietariene privitoare la actul sexual. În pravică nu avea nici un sens dacă un bărbat afirma că a "avut" o femeie. Cuvântul cel mai apropiat ca înţeles de "f…t" şi care avea şi o utilizare secundară similară ca înjurătură, era specific: însemna viol. Verbul obişnuit, acordându-se numai cu un subiect la plural, nu putea fi tradus decât printr-un verb neutru, cum ar fi "a se împerechea". Însemna ceva făcut de doi oameni, nu ceea ce făcea, ori avea o persoană. Acest cadru de cuvinte nu putea conţine — mai mult decât altele — totalitatea experienţei, iar Shevek era conştient de zona rămasă în afară, deşi nu era prea sigur care era aceea. Cu siguranţă, simţise că o "are" pe Beshun, că o posedă, într-una din nopţile acelea sub lumina stelelor, în Pulbere. Iar ea îşi închipuise că îl posedă. Dar nici unul nu avusese dreptate, iar Beshun, cu tot sentimentalismul ei, ştia acest lucru. În cele din urmă îl sărutase de despărţire şi îi dăduse voie să plece. Nu îl posedase. Propriul său trup, în prima sa izbucnire de pasiune sexuală adultă, îi posedase şi pe el şi pe ea. Dar totul se terminase. Se întâmplase. Nu se va mai întâmpla niciodată, îşi spunea el, la optsprezece ani, aşteptând împreună cu un tovarăş de călătorie în garajul de la Tin Ore, în faţa unui pahar cu o băutură de fructe dulce, lipicioasă, pentru o ocazie de a merge spre nord cu vreun convoi. Nu avea cum să se mai întâmple. Se vor mai întâmpla multe, dar nu va mai fi prins nepregătit a doua oară, doborât, înfrânt. Înfrângerea şi supunerea aveau doza lor de extaz. Poate că nici Beshun nu va dori alte bucurii mai presus de acestea. Şi de ce şi-ar dori? Ea, prin libertatea ei, fusese aceea care îl eliberase.