— Voiam să spun că nu ştiu nimic despre Prezicători…
— Demn de invidiat! comentă tânărul. Vai, trebuie să pângărim zăpada imaculată cu paşii noştri, pentru a ajunge undeva. Vă pot arăta drumul spre luminiş? Mă numesc Goss.
Era un prenume.
— Genry, am spus, abandonând „l"-ul. L-am urmat în penumbra friguroasă a pădurii. Cărarea îngustă cotea deseori şerpuind pe pantele dealului. Pe alocuri, în preajma ei sau mai departe, printre tulpinile masive de hemmeni, se ridicau căsuţele de culoarea copacilor. Totul era roşu şi castaniu, rece şi umed, nemişcat, înmiresmat, mohorât. Dinspre o locuinţă răzbătea slab şuierul dulce al unui flaut karhidish. Goss mergea la câţiva metri în faţa mea, sprinten şi uşor, cu graţia unei fete.
Deodată cămaşa lui albă sclipi orbitor. Am ieşit din umbră în bătaia razelor de soare, pe o pajişte largă şi verde.
La câţiva metri de noi o siluetă dreaptă şi nemişcată se profila pe fundalul ierbii înalte. Hiebul stacojiu şi cămaşa albă îi confereau aspectul unei încrustaţii din email strălucitor. La o sută de metri mai departe se zărea un alt personaj, în albastru şi alb. Acesta nu se clinti şi nici nu privi în direcţia noastră tot timpul cât am vorbit cu primul. Cei doi practicau Prezenţa, una din disciplinele Handdarei, similară unei transe. Atraşi de negative, handdarata o denumesc „ne-transă" — care duce la diminuarea eu-lui (sau la creşterea lui?) prin receptivitate şi conştientizare senzitivă extremă. Deşi tehnica respectivă este opusă majorităţii celor mistice, ea rămâne probabil o disciplină mistică, năzuind spre experienţa Universalului. Mă tem că nu pot defini cu precizie nici una dintre practicile handdarata.
Goss se adresă persoanei în stacojiu. Întrerupându-şi nemişcarea, aceasta ne privi. Când porni spre noi, m-am simţit copleşit. Cu tot soarele amiezii, radia o aură personală.
Era la fel de înalt ca mine, zvelt, cu o faţă luminoasă, deschisă şi frumoasă. Când privirile ni s-au întâlnit, am simţit brusc impulsul de a-i atrage atenţia, de a încerca să-i vorbesc telepatic, ceva ce nu făcusem niciodată de la sosirea pe Iarnă, şi nici nu aveam să fac deocamdată. Impulsul era mai puternic decât reţinerea. I-am vorbit în minte. Nici un răspuns. Nu se realizase un contact. Continua să mă privească atent. După încă o clipă, zâmbi şi rosti cu un glas blând, puţin ascuţit:
— Eşti Trimisul, nu-i aşa?
M-am bâlbâit şi am răspuns:
— Da.
— Eu mă numesc Faxe. Suntem onoraţi să te primim. Vei rămâne cu noi în Otherhord, o vreme?
— Cu plăcere. Aş dori să aflu mai multe despre obiceiul vostru de a Prezice. În schimb, v-aş putea spune câte ceva despre ceea ce sunt sau de unde vin…
— Orice doreşti, zâmbi Faxe. Sunt măgulit să ştiu că ai traversat Oceanul Spaţiului, adăugând apoi călătoriei tale o mie patru sute de kilometri şi traversarea Kargavului pentru a ajunge la noi.
— Otherhordul m-a atras datorită faimei oracolelor sale.
— Atunci poate că doreşti să ne urmăreşti prezicând? Sau ai o întrebare personală?
Ochii săi limpezi impuneau adevărul.
— Nu ştiu, am răspuns.
— Nusuth, zise el, nu contează. Poate că dacă vei rămâne o vreme, vei afla dacă ai sau nu o întrebare… Ştii probabil că Prezicătorii sunt capabili să se întâlnească cu toţii numai în anumite momente, deci oricum vei locui cu noi câteva zile.
Aşa am făcut, şi au fost zile plăcute. Nu exista un program fix, exceptând lucrul în comun, munca la câmp, grădinăritul, tăiatul lemnelor sau întreţinerea, la care oaspeţii ocazionali, cum eram eu, puteau fi solicitaţi de oricine avea nevoie de ajutor. Trecea şi o zi întreagă fără să vorbesc decât despre chestiuni de muncă. Discutam mai des cu tânărul Goss şi cu Faxe Urzitorul, a cărui personalitate extraordinară, limpede, dar foarte profundă, ca o fântână de apă curată, reprezenta o chintesenţă a caracterului locului. Uneori, serile, aveau loc reuniuni într-una sau alta din casele scunde, înconjurate de arbori. Se discuta, se bea bere şi câteodată se cânta muzica viguroasă din Karhide, simplă ca melodie, dar cu ritmuri complexe, întotdeauna improvizată. Într-o seară, dansară doi localnici, oameni bătrâni, cu părul alb şi membrele uscăţive, ale căror cute pornind din colţurile exterioare ale pleoapelor le ascundeau pe jumătate ochii negri. Dansul lor era lent, precis şi controlat. Fascina ochiul şi mintea. Începură să danseze cam pe la ora trei, după cină. Muzicanţii nu-i acompaniau tot timpul, cu excepţia toboşarului care nu se opri nici o clipă din ritmul lui cu schimbări subtile. Cei doi bătrâni continuau să danseze şi la ora şase, miezul nopţii, după cinci ore terriene. Era prima dată când asistam la fenomenul dothe - folosirea voluntară, sub control, a „energiei nervoase" cum o numim noi — iar după aceea am fost mai pregătit să cred istoriile despre Bătrânii Handdara.
Viaţa lor era introvertită, autonomă, imuabilă, saturată de acea „ignoranţă" unică, preţuită de handdarata, şi respectând regula inactivităţii sau a neamestecului. Regula aceea (exprimată în cuvântul nusuth, pe care trebuie să-l traduc drept „nu contează") este inima cultului şi nu pretind că am priceput-o. Totuşi, după o jumătate de lună petrecută în Otherhord, am început să înţeleg mai bine Karhide. Dedesubtul politicii, al festivităţilor şi pasiunilor acelei naţiuni se găsea un întuneric străvechi, pasiv, anarhic şi tăcut, întunericul fecund al Handdarei.
Iar din tăcerea aceea se înălţa, în mod inexplicabil, vocea Prezicătorului.
Tânărul Goss, care era fericit să-mi fie călăuză, îmi spusese că eventuala mea întrebare putea să aibă orice subiect şi orice formă de exprimare.
— Cu cât e mai restrictivă, cu atât răspunsul e mai exact, zisese el. Imprecizia naşte imprecizie. Şi, desigur, unele întrebări nu au răspunsuri.
— Ce se întâmplă dacă pun tocmai o astfel de întrebare? mă interesasem.
Era o replică aparent sofisticată, totuşi nu surprinzătoare. M-a intrigat însă răspunsul lui.
— Urzitorul o va refuza. Astfel de întrebări au distrus unele grupuri Prezicătoare.
— Le-au distrus?
— Nu cunoaşteţi istoria Lordului de Shorth, care i-a silit pe Prezicătorii din Cetăţuia Asen să răspundă întrebării: Care este scopul vieţii? Ei bine, s-a petrecut acum vreo două mii de ani. Prezicătorii au stat în întuneric şase zile şi şase nopţi. În cele din urmă, toţi Celibatarii au rămas în stare cataleptică. Nebunii au murit, Perversul l-a ucis pe Lordul de Shorth, zdrobindu-i capul cu o piatră, iar Urzitorul… Era un om numit Meshe.
— Întemeietorul cultului Yomesh?
— Da, încuviinţase Goss şi chicotise de parcă istoria fusese foarte amuzantă, dar nu ştiam dacă râsese de yomeshta sau de mine.
Hotărâsem să pun o întrebare al cărei răspuns putea fi „da" sau „nu" ca să evidenţiez măcar extinderea lui şi tipul de ambiguitate. Faxe îmi confirmase spusele lui Goss. Subiectul putea fi complet necunoscut Prezicătorilor. Puteam întreba dacă recoltele de hoolm aveau să fie bogate anul acesta în emisfera nordică a lui S, iar ei răspundeau, fără să fi ştiut măcar de existenţa planetei S. Aceasta părea să treacă fenomenul în categoria prorocirilor de pură şansă, alături de ghicitul în bobi şi de azvârlitul monedei. „Nici vorbă, răspunsese Faxe, câtuşi de puţin. Şansa nu-i deloc implicată. Dimpotrivă, întregul proces este exact opusul aleatoriului."
— Atunci, e vorba de citirea gândurilor.
— Nu, replicase Faxe, surâzând senin şi candid.
— Poate că o faceţi în mod inconştient.
— La ce bun? Dacă cel care punea întrebarea cunoştea răspunsul, n-ar fi plătit preţul pe care-l ceream.
Am ales o întrebare al cărei răspuns cu siguranţă nu-l cunoşteam. Doar scurgerea timpului putea dovedi dacă Prezicerea fusese sau nu corectă, doar dacă nu avea să fie, aşa cum mă aşteptam, una dintre acele admirabile prorociri profesionale, aplicabile oricărui rezultat. Subiectul nu era banal. Când aflasem că acţiunea putea fi periculoasă pentru cei nouă Prezicători din Otherhord, renunţasem la ideea de a-i întreba când avea să plouă sau alt fleac de genul ăsta. Preţul era mare pentru cel care întreba — două dintre rubinele mele intrară în visteria Cetăţuii — dar şi mai mare pentru cei care răspundeau şi, pe măsură ce am ajuns să-l cunosc pe Faxe, îmi venea tot mai greu să cred că era un şarlatan profesionist sau, mai rău, un şarlatan cinstit, care se autoînşela. Inteligenţa lui era la fel de dură, limpede şi cizelată ca şi rubinele mele. N-am îndrăznit să-i întind o cursă. L-am întrebat ceea ce doream cel mai mult să aflu.