— Te suspectam de pe atunci.

— Iar în noaptea trecută ai vorbit în somn.

Baley holbă ochii.

— Ce-am spus?

— Doar un singur cuvânt, Jessie”, pe care l-ai repetat de câteva ori. Bănuiesc că te refereai la soţia ta.

Baley îşi lăsă muşchii încordaţi să se relaxeze şi murmură Zguduit:

— Am avut un coşmar. Ştii ce-nseamnă asta?

— Desigur nu pot să ştiu din experienţă personală. Conform definiţiei dicţionarului, este un vis urât.

— Şi ştii ce-i un „vis”?

— Şi în acest caz, cunosc numai definiţia oferită de dicţionar. Este o iluzie a realităţii care se petrece în timpul suspendării temporare a gândirii conştiente pe care o numiţi „somn”.

— Bun, sunt de acord cu asta. O iluzie… Uneori, iluziile pot părea al naibii de reale. Ei bine, am visat că soţia mea se găsea în pericol. Este un gen de vis pe care oamenii îl au frecvent. Am strigat-o în somn — lucru care se poate întâmpla în asemenea circumstanţe. În privinţa asta, mă poţi crede pe cuvânt.

— Cu multă plăcere. Dar toate acestea ridică o întrebare: Cum a aflat Jessie că sunt robot?

Detectivul simţi că-i asudă din nou fruntea.

— Vrei s-o luăm iar de la capăt? Zvonul…

— Scuză-mă că te întrerup, partenere Elijah, dar nu există nici un zvon. Dacă ar fi existat, azi întregul Oraş New York ar fi fost pradă agitaţiei. Am verificat rapoartele sosite în Departament şi nu este cazul de aşa ceva. Practic, nu există un asemenea zvon. Prin urmare, cum a descoperit soţia ta?

— Sfinte Iosafat! Ce vrei să spui? Crezi că nevastă-mea este membru al… al…

— Da, Elijah.

Baley îşi încleştă mâinile, strângându-le cu putere.

— Ei bine, nu este, şi nu vom mai discuta ipoteza asta.

— Reacţia aceasta nu te caracterizează, Elijah. În cursul misiunii m-ai acuzat de două ori de crimă.

— Şi ăsta-i modul prin care mi-o plăteşti acum?

— Nu sunt sigur că înţeleg ce anume vrei să spui. Desigur, apreciez promptitudinea ta în a mă suspecta. Aveai motivele tale. Ele erau greşite, dar puteau foarte bine să fi fost corecte. Dovezi la fel de puternice indică acum spre soţia ta.

— Ca ucigaşă? Ce dracu', Jessie nu i-ar face rău nici duşmanului ei celui mai mare. N-ar fi putut pune piciorul în exteriorul Oraşului. N-ar fi… Auzi, dac-ai fi fost făcut din carne şi oase, te-aş fi…

— Nu fac altceva decât să afirm că ea este membru al conspiraţiei. Cred că ar trebui anchetată.

— Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva! Ascultă-mă cu atenţie. Medievaliştii nu vor să ne facă felul. Ei nu-şi rezolvă problemele în felul ăsta. Doresc totuşi să te scoată din Oraş şi asta-i evident. Şi caută s-o facă printr-un fel de atac psihologic. Caută să ne facă viaţa grea amândurora. Ar fi putut foarte uşor să descopere că Jessie este soţia mea şi ar fi fost o mişcare evidentă din partea lor să-i strecoare zvonul că eşti robot. Jessie este ca orice alt pământean — nu-i plac roboţii. N-ar fi dorit să mă asociez cu un robot, mai ales dacă ar fi apreciat că asta implica pericole… şi implică, fără doar şi poate. Îţi spun că medievaliştii au avut succes. Ea m-a implorat toată noaptea să abandonez cazul ori să te scot cumva din Oraş.

— Eşti probabil animat, replică R. Daneel, de un impuls foarte puternic de a îţi proteja soţia împotriva unui interogatoriu. Mi se pare evident că ai construit această argumentaţie fără a crede realmente în ea.

— Cine dracu' te crezi? explodă Baley. Nu eşti detectiv! Eşti o maşină de cerebro-analiză, ca encefalografele pe care le avem chiar în clădirea asta. Ai braţe, picioare şi cap, poţi vorbi, dar nu eşti cu nimic mai presus de o maşină. Montarea unui nenorocit de circuit nu face din tine un detectiv, aşa că la ce te pricepi tu? Ţine gura-nchisă şi lasă-mă pe mine să raţionez.

— Cred că ar fi mai bine să cobori nivelul glasului, Elijah, rosti încet robotul. Recunosc că nu sunt un detectiv în sensul în care eşti tu, totuşi aş dori să îţi supun atenţiei un mic amănunt.

— Nu mă interesează să te-ascult.

— Te rog, fă-o! Dacă greşesc, spune-mi şi nu va fi nimic rău. Aseară ai plecat din garsonieră pentru a o suna pe Jessie de la telefonul din coridor. Am propus să îl laşi pe fiul tău să telefoneze, dar mi-ai spus că la pământeni nu există obiceiul ca tatăl să îşi trimită fiul în pericol. Dar există obiceiul ca mama să o facă?

— Nu, bineîn…, începu Baley apoi se opri.

— Ai înţeles ce vreau să spun, continuă R. Daneel. În mod normal, dacă Jessie s-ar fi temut pentru siguranţa ta şi ar fi dorit să te prevină, şi-ar fi riscat propria viaţă, nu şi-ar fi trimis fiul. Faptul că l-a trimis pe Bentley poate să însemne doar că a considerat că el este în siguranţă, însă ea nu este. Dacă această conspiraţie ar fi fost alcătuită din persoane necunoscute pentru Jessie, situaţia nu ar fi stat în felul acesta, sau cel puţin Jessie nu ar fi avut nici un motiv să creadă aşa ceva. Pe de altă parte, dacă ea însăşi ar fi fost un membru al conspiraţiei, ar fi ştiut că va fi supravegheată şi recunoscută, pe când Bentley ar fi putut trece neobservat.

— Aşteaptă, făcu Baley străbătut de un fior neplăcut, deducţia este ingenios construită, dar…

Aşteptarea nu mai fu necesară. Semnalizatorul de pe biroul comisarului clipi violent. R. Daneel aşteptă ca Baley să răspundă, dar pământeanul îl privea neajutorat. Robotul apăsă tasta de contact.

— Ce este?

Glasul neclar al lui R. Sammy rosti:

— A venit o doamnă care doreşte să-l vadă pe Lije. I-am spus că este ocupat, dar nu vrea să plece. Spune că se numeşte Jessie.

— Dă-i voie să intre, replică R. Daneel calm şi ochii săi căprui se înălţară lipsiţi de emoţie, întâlnind privirea panicată a lui Baley.

14. Puterea unui nume

Baley rămase în picioare, catatonie de şoc, când Jessie alergă spre el, îl prinse de umeri şi se cuibări la piept.

— Bentley? şoptiră buzele lui palide.

Ea îl privi şi clătină din cap, iar părul castaniu îi undui în toate părţile.

— N-a păţit nimic.

— Atunci…

Printr-un torent neaşteptat de suspine, cu glas scăzut care abia putea fi înţeles, Jessie rosti:

— Nu mai pot, Lije. Nu mai pot! Nu mai pot dormi sau mânca. Trebuie să-ţi spun!

— Nu-mi spune nimic, o opri chinuit bărbatul. Pentru numele lui Dumnezeu, Jessie, nu acum!

— Trebuie… Am făcut un lucru îngrozitor de rău… Îngrozitor! Lije…

— Nu suntem singuri, zise disperat Baley.

Ea înălţă ochii şi se uită la R. Daneel, fără a da vreun semn de recunoaştere. Poate că lacrimile în care îi înotau ochii transformaseră robotul într-o ceaţă lipsită de trăsături distinctive.

— Bună ziua, Jessie, rosti încet R. Daneel.

— Este… este robotul? icni femeia.

Îşi trecu dosul palmei peste ochi şi ieşi de sub braţul drept al lui Baley. Inspiră adânc şi, pentru o clipă, un zâmbet tremurător îi flutură pe buze.

— Tu eşti, nu?

— Da, Jessie.

— Nu te deranjează să ţi se spună robot?

— Nu, Jessie, deoarece sunt într-adevăr un robot.

— Atunci nici pe mine nu mă deranjează să mi se spună tâmpită, idioată şi… şi agent subversiv, fiindcă asta sunt.

— Jessie! icni Baley.

— N-are rost, Lije, urmă ea. Dacă-i partenerul tău, poate să ştie şi el. Nu mai pot rezista. De ieri, este îngrozitor. Nu-mi pasă dacă voi face închisoare. Nu-mi pasă dacă mă vor trimite la nivelurile cele mai de jos, lăsându-mă să trăiesc cu enzime brute şi apă. Nu-mi pasă dacă… N-o să-i laşi, nu-i aşa, Lije? Să nu-i laşi să-mi facă ceva. Mi-e… mi-e frică…

Baley o bătu uşor cu palma pe umăr şi o lăsă să plângă.

— Nu se simte bine, i se adresă lui R. Daneel. N-o putem ţine aici. Ce oră este?

Fără să consulte vreun ceas, R. Daneel răspunse:

— Paisprezece şi patruzeci şi cinci de minute.

— Comisarul se poate întoarce dintr-o clipă în alta. Comandă o maşină şi vom discuta pe autostradă.