— Ai probleme, Lije? Eşti în pericol?

Un poliţist se află permanent într-un anumit grad de pericol, îi explică el relaxat, dar n-o mulţumi.

— Unde vei locui?

Baley nu-i destăinui adresa.

— Dacă vă simţiţi singuri la noapte, îi spuse, mergeţi la mama ta.

Întrerupse legătura brusc, ceea ce poate că a fost mai bine.

La 16:20, Baley telefonă la Washington. Trecu destul de mult timp până-l găsi pe bărbatul căutat şi aproape la fel de mult până îl convinse că ar trebui să vină la New York în ziua următoare. Până la 16:40, reuşise s-o facă.

La 16:55, comisarul părăsi serviciul, trecând pe lângă Baley cu un surâs nesigur. Aproape imediat după aceea plecă tot personalul din schimbul de dimineaţă. Puţinii poliţişti care lucrau în tura de după-amiază apărură pe rând, salutându-l pe detectiv cu tonuri variate de surpriză.

R. Daneel veni cu un teanc de hârtii.

— Ce sunt astea? întrebă Baley.

— O listă cu persoanele care ar putea aparţine unei organizaţii medievaliste.

— Câte sunt?

— Pe listă sunt un milion, dar nu reprezintă decât o parte.

— Intenţionezi să le verifici pe toate?

— În mod evident, aşa ceva ar fi imposibil.

— Vezi tu, Daneel, aproape toţi pământenii sunt medievalişti, într-un fel sau altul. Comisarul, Jessie, eu însumi… Să-l luăm de pildă pe comisar. I-ai văzut…

Fusese gata să spună „ochelarii”, apoi îşi amintise că pământenii trebuia să se apere reciproc şi că faţa comisarului trebuia protejată şi la figurat, nu numai la sensul propriu. De aceea sfârşi jalnic:

— …podoabele oculare?

— Da, le-am observat, încuviinţă R. Daneel, dar am considerat că poate nu ar fi politicos să mă refer la ele. Nu am mai zărit asemenea podoabe la alţi locuitori din Oraşul New York.

— Sunt nişte obiecte care se utilizau foarte demult.

— Au vreun scop?

— Cum ai obţinut lista? schimbă brusc vorba Baley.

— Folosindu-mă de o maşină. Ajunge să îi specifici delictul care te interesează şi ea face totul. I-am cerut să scaneze toate cazurile de tulburare a ordinii publice care au implicat roboţi în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Altă maşină a scanat toate ziarele Oraşului New York în aceeaşi perioadă, căutând numele celor implicaţi în declaraţii nefavorabile la adresa roboţilor sau locuitorilor Lumilor Exterioare. Este uluitor câte au putut face în trei ore. După aceea, tot maşinile au eliminat de pe listă numele celor care nu mai sunt în viaţă.

— Te surprinde? Crezusem că şi pe Lumile Exterioare există calculatoare.

— Există, desigur, şi încă de multe feluri. Foarte avansate, totuşi nici unul atât de masiv şi complex precum cele de aici. Bineînţeles, nu trebuie să uiţi faptul că nici cea mai mare dintre Lumile Exterioare nu are măcar populaţia unuia dintre Oraşele voastre şi de aceea nu este necesară o complexitate de această natură.

— Tu ai fost vreodată pe Aurora? întrebă detectivul.

— Nu, am fost asamblat aici, pe Pământ.

— Atunci de unde ştii despre calculatoarele de pe Lumile Exterioare?

— Mi se pare evident, partenere Elijah. Baza mea de date s-a fundamentat pe cea a răposatului dr. Sarton. Te pot asigura că deţin o mulţime de materiale curente despre Lumile Exterioare.

— Am înţeles. Tu poţi mânca, Daneel?

— Sunt acţionat de energie atomică. Crezusem că ştiai asta.

— N-am uitat nici o clipă, te asigur, dar nu te-am întrebat dacă trebuie să te hrăneşti, ci dacă poţi să mănânci. Dacă poţi să introduci mâncare în gură, s-o mesteci şi s-o înghiţi. Mi se pare un amănunt important în tentativa de a semăna cu un om.

— Ţi-am înţeles observaţia. Da, pot să efectuez operaţiile mecanice de masticare şi ingerare. Desigur capacitatea mea este relativ limitată şi, mai devreme sau mai târziu, trebuie să evacuez materialul ingerat din ceea ce ai putea numi „stomacul” meu.

— Perfect. Poţi regurgita, sau orice altă metodă utilizezi, diseară, în liniştea garsonierei noastre. Ideea este că mi-e foame. Am scăpat prânzul, fir-ar al naibii, şi vreau să fii cu mine când mănânc, dar nu poţi să stai şi să nu mănânci, fără să nu atragi atenţia. Dacă însă poţi mânca, totul e-n regulă. Să mergem!

Cantinele Secţiunilor erau identice în tot Oraşul New York. În plus, Baley fusese în Washington, Toronto, Los Angeles, Londra şi Budapesta în interes de serviciu, iar cantinele de acolo erau absolut la fel. Poate că situaţia fusese alta în epocile medievale, când limbile diferiseră, ca şi alimentaţia, dar, în ziua de azi, produsele pe bază de enzime erau aceleaşi de la Shanghai la Taşkent şi de la Winnipeg la Buenos Aires. Poate că engleza nu semăna cu cea vorbită pe timpul lui Shakespeare ori Churchill, dar era melanjul utilizat pe toate continentele şi, cu unele modificări, pe Lumile Exterioare.

Ignorând însă limba şi alimentaţia, existau similitudini şi mai profunde. Peste tot exista izul specific, indefinibil, dar complet caracteristic, de „cantină”. Coada triplă de aşteptare, care avansa lent, pentru a converge la uşă şi a se diviza din nou în dreapta, stânga şi centru… Vacarmul oamenilor care vorbeau şi se mişcau, dublat de zăngănitul specific al veselei din plastic… Strălucirea lemnului artificial, extrem de lustruit, plafonierele din sticlă aflate la înălţime, mesele lungi, mirosul de aburi calzi…

Baley avansă treptat, o dată cu coada (în ciuda intervalului relativ larg al orelor între care puteai lua masa, o aşteptare de zece minute era aproape inevitabilă) şi se adresă lui R. Daneel mânat de o curiozitate bruscă:

— Poţi să zâmbeşti?

— Scuză-mă, Elijah, vrei să repeţi? zise R. Daneel, care privea absorbit, deşi detaşat, interiorul cantinei.

— Mă întrebam dacă poţi să zâmbeşti, şopti detectivul.

R. Daneel zâmbi. Gestul fu neaşteptat şi surprinzător. Buzele i se arcuiră şi pielea de deasupra colţurilor gurii se cută. Totuşi numai gura fusese cea care surâsese. Restul feţei robotului rămăsese nemişcat.

Baley clătină din cap.

— Nu te obosi s-o faci, Daneel. Nu te ajută cu nimic.

Se aflau la intrare. Pe rând, persoanele de la coadă îşi introduceau cardurile alimentare în fanta cuvenită şi aşteptau să fie scanate. Clic… clic… clic…

Cândva, cineva calculase că o cantină care funcţiona perfect putea admite două sute de persoane pe minut, toate cardurile fiind scanate complet pentru a împiedica schimbarea cantinei, sărirea meselor şi diluarea raţiilor. Se calculase de asemenea cât de lungă trebuia să fie coada de aşteptare pentru o eficienţă maximă şi cât timp se pierdea când o persoană necesita tratament special.

Din acest motiv era întotdeauna o calamitate să întrerupi clicurile acelea regulate prin trecerea la ghişeul manual, aşa cum făcură Baley şi R. Daneel, pentru a obţine un card special de la şefa de tură.

Jessie, care fusese asistentă dietetician, îi explicase cândva lui Baley:

— Dă totul peste cap. Anulează estimările de consum şi inventar. Determină verificări speciale. Trebuie să confrunţi situaţia cu toate cantinele Secţiunii, pentru a te asigura că dezechilibrul bilanţului nu este prea mare. Săptămânal se alcătuieşte un bilanţ separat şi dacă s-a întâmplat o neregulă şi eşti excedentar, întotdeauna va fi vina ta, niciodată a conducerii Oraşului, pentru că a eliberat carduri speciale în stânga şi-n dreapta. Ah, nu! Iar când anunţi că pentru masa respectivă s-a anulat opţiunea alegerii, ce-ţi mai aud urechile de la oamenii de la coadă! întotdeauna vinovaţii sunt cei de la tejghea…

Baley auzise povestea completă, aşa că înţelegea privirea rece şi veninoasă pe care o primi din partea femeii aflate înapoia ghişeului. Ea completă rapid câteva detalii — Secţiunea de domiciliu, ocupaţia, motivul pentru care lua masa în altă cantină („probleme de serviciu”, un motiv cu adevărat iritant, dar imposibil de contestat). După aceea, împături hârtia cu mişcări ferme ale degetelor şi o împinse într-o fantă. Un calculator o recepţionă, îi devoră conţinutul şi digeră informaţia.