R. Daneel asculta politicos.

— Jessie, interveni Baley fluturându-şi discret degetele pentru a-i cere soţiei să tacă, mi-este foame.

— Doamnă Baley, spuse R. Daneel, încalc o etichetă dacă te tutuiesc?

— Nu, nici vorbă. (Jessie deplie masa din perete şi cuplă încălzitorul în cavitatea centrală a tăbliei acesteia.) Dă-i drumul şi spune-mi Jessie, dacă aşa doreşti… ăăă… Daneel.

Izbucni în râs.

Baley simţea că-şi ieşea din sărite. Situaţia devenea rapid grotescă: Jessie credea că R. Daneel era om şi ar fi avut în felul acesta un subiect despre care să se laude în Personalul femeilor. R. Daneel era arătos, deşi destul de ţeapăn în mişcări, iar pe Jessie o încânta politeţea lui. Oricine putea să vadă asta.

Detectivul se întrebă ce credea R. Daneel despre soţia sa. Jessie nu se schimbase prea mult în cei optsprezece ani de când erau căsătoriţi, cel puţin nu în ochii lui Baley. Desigur, se mai împlinise la trup, iar chipul îşi pierduse din vigoarea tinereţii. În colţurile gurii îi apăruseră cute şi pomeţii îi deveniseră mai masivi. Adoptase o coafură clasică, iar castaniul părului se decolorase.

„Toate astea sunt însă lipsite de importanţă”, gândi Baley. Pe Lumile Exterioare, femeile erau înalte, zvelte şi aveau aceeaşi ţinută regală ca bărbaţii. Cel puţin aşa le prezentau cărţile-film şi probabil acela era genul de femei cu care se obişnuise R. Daneel.

Robotul părea însă netulburat de conversaţia lui Jessie, de aspectul ei sau de faptul că îl tutuia.

— Nu comit o impoliteţe? întrebă el. Jessie mi se pare un diminutiv. Poate că utilizarea lui este restricţionată la membrii familiei şi de aceea ar fi mai cuvenit să îţi folosesc prenumele complet.

Femeia, care tocmai desfăcea ambalajul izolator al raţiilor pentru cină, plecă fruntea, brusc concentrată.

— Jessie e foarte bine, răspunse ea cu glas încordat. Toţi îmi spun aşa. Nu folosesc alt nume.

— Perfect, Jessie.

Uşa se deschise şi un băiat intră precaut. Ochii săi îl descoperiră aproape imediat pe R. Daneel.

— Tată? rosti băiatul nesigur.

— Acesta este fiul meu, Bentley, făcu prezentările Baley cu glas scăzut. Ben, dânsul este domnul Olivaw.

— Este partenerul tău, nu, tată? Bună seara, domnule Olivaw, spuse Ben şi ochii i se lărgiră, scânteind. Tată, ce s-a-ntâmplat la magazinul de pantofi? Buletinul de ştiri…

— Fără întrebări acum, Ben, i-o reteză Baley.

Băiatul se bosumflă şi privi spre mama sa, care-i făcu semn să se aşeze.

— Ai făcut ce te-am rugat? îl întrebă ea după aceea.

Îl mângâie uşor pe părul negru ca al tatălui său; avea să fie de aceeaşi înălţime ca Baley, dar acelea erau singurele asemănări dintre cei doi. Bentley moştenise de la Jessie chipul oval, ochii căprui şi atitudinea veselă faţă de viaţă.

— Sigur că da, răspunse Bentley aplecându-se puţin ca să privească în recipientul dublu din care începuseră să se înalţe aburi aromaţi. Ce-avem de mâncare? Sper că nu iarăşi zimoviţel, mamă! Mamă?

— Zimoviţelul este foarte bun, replică ea strângând din buze. Te rog să mănânci ce ţi se pune în farfurie, fără alte comentarii!

Era evident că aveau zimoviţel.

Baley se aşeză pe scaunul său. El însuşi ar fi preferat altceva decât zimoviţel, cu izul pătrunzător şi gustul ce persista mult timp pe limbă, dar Jessie îi explicase de mult cum stăteau lucrurile.

— Pur şi simplu, nu se poate, Lije, spusese ea. Eu stau toată ziua aici, la nivelurile astea şi nu-mi pot face duşmani, altfel viaţa mi-ar fi insuportabilă. Se ştie foarte bine că am fost asistentă dieteticiană şi dacă aş lua săptămânal cotlete sau pui, când la nivelul ăsta nu ştiu dacă mai există cineva care să aibă privilegiul de a mânca în intimitate, nici chiar duminica, s-ar zice că am influenţă sau prieteni în bucătării. S-ar duce vorba de colo-colo şi n-aş putea nici măcar să mai scot capul pe uşă, ori să mă duc liniştită la Personal. Aşa cum sunt, zimoviţelul şi protolegumele sunt foarte bune. Reprezintă o alimentaţie echilibrată, fără risipă şi, de fapt, conţin toate vitaminele, mineralele şi celelalte elemente de care avem nevoie. Dacă dorim pui, putem mânca oricât vrem atunci când ne ducem la cantină, în zilele de marţi cu pui.

Baley cedase fără multe comentarii. Lucrurile stăteau aşa cum le prezentase Jessie; prima problemă de convieţuire era reducerea la maximum a fricţiunilor cu mulţimile care te înconjurau din toate părţile. Bentley fusese ceva mai greu de convins.

— Ce naiba, mamă, exclamă băiatul, de ce nu pot folosi tichetul tatei şi să cinez singur la cantină? Prefer mâncarea de acolo, decât aşa ceva.

— Mă surprinzi, Bentley, clătină Jessie nemulţumită din cap. Ce-ar zice oamenii dacă te-ar vedea că mănânci singur, de parcă propria ta familie n-ar fi de nasul tău, sau de parcă te-ar fi dat afară din apartament?

— Păi… la urma urmelor, nu-i treaba lor.

— Bentley, rosti Baley cu o undă de iritare în voce, fă cum îţi spune mama!

Băiatul strânse din umeri, nefericit.

Pe neaşteptate, din cealaltă parte a încăperii, se auzi glasul lui R. Daneel:

— Am permisiunea familiei de a viziona aceste cărţi-film, în timp ce mâncaţi?

— Sigur că da, încuviinţă Bentley şi se ridică de la masă cu o expresie de interes brusc. Sunt ale mele. Le-am luat de la bibliotecă, cu autorizaţia specială a şcolii. Să vă aduc lectorul meu. E destul de bun. L-am primit cadou de la tata, la ultima mea aniversare.

Îl aduse, apoi îl întrebă pe R. Daneel:

— Vă interesează roboţii, domnule Olivaw?

Baley scăpă lingura din mână şi se aplecă s-o ridice.

— Da, Bentley, spuse R. Daneel, mă interesează destul de mult.

— Atunci o să vă placă astea. Toate sunt despre roboţi. Trebuie să scriu despre ei o lucrare pentru şcoală, aşa că mă documentez. Este un subiect destul de complicat, se împăună băiatul. Şi eu sunt împotriva lor.

— Stai jos, Bentley, făcu Baley disperat, şi nu-l mai deranja pe domnul Olivaw.

— Nu mă deranjează, Elijah. Mi-ar plăcea să discut cu tine despre problema aceasta, Bentley, dar altă dată. Tatăl tău şi cu mine vom fi foarte ocupaţi în noaptea aceasta.

— Mulţumesc, domnule Olivaw.

Bentley se aşeză la masă şi, aruncând o privire nemulţumită spre Jessie, rupse cu furculiţa o bucată din zimoviţelul roz şi sfărâmicios.

„Ocupaţi în noaptea aceasta”? se întrebă Baley.

Apoi, cu un şoc real, îşi aminti de cazul său. Îşi reaminti de crima din Oraşul Spaţial şi-şi dădu seama că de câteva ore bune fusese atât de implicat în propriile sale probleme încât uitase de realitatea teribilă a asasinatului.

5. Analiza unei crime

Purtând o pălăriuţă sobră şi o jacheţică din cheratofibre, Jessie îşi luă rămas bun de la ei.

— Te rog să mă scuzi, domnule Olivaw, spuse ea. Ştiu că ai multe de discutat cu Lije.

Deschise uşa şi-şi împinse fiul înaintea ei.

— Când vă-ntoarceţi? se interesă Baley. Femeia se opri.

— Când vrei să ne-ntoarcem?

— Păi, n-are rost să staţi noaptea pe-afară. Veniţi ca de obicei, pe la miezul nopţii.

Detectivul privi îngândurat spre R. Daneel. Robotul încuviinţă din cap şi rosti:

— Regret că din cauza mea plecaţi de acasă.

— Nu-ţi face probleme din asta, domnule Olivaw. Nu plecăm câtuşi de puţin din cauza ta. Oricum era seara pe care mi-o petreceam cu fetele. Haide, Ben!

Băiatul traversa o etapă de răzvrătire.

— De ce mai trebuie să vin şi eu? N-o să-i deranjez. Ce prostie!

— Faci cum îţi spun!

— De ce nu pot veni la eterice cu tine?

— Fiindcă eu merg cu nişte prietene, iar tu ai altele de fă… Uşa se închise înapoia lor.

Sosise momentul pe care Baley îl amânase până atunci. Îşi spusese: „Mai întâi, să mă-ntâlnesc cu robotul şi să văd ce-i cu el.” După aceea: „Să-l aduc la mine acasă.” Iar după aceea: „Să mâncăm.”