— Ei bine, monseniore, vă felicit. Clopotele dum neavoastră ne-au reamintit în chip plăcut, Pămîntul.
— Monseniore, mi-aţi zis? întrebă el.
— Bineînţeles, căci acum sînteţi episcop. Ce spun? Papă!
— Oh! Doamne, nici nu m-am gîndit la asta! Este o responsabilitate teribilă, adăugă el, pălind.
— Aş! Totul va merge foarte bine!
Îl părăsii brusc, lăsîndu-l tulburat, şi mă dusei să-l găsesc pe Louis, instalat la şcoală. El era ajutat de institutor şi de soţia lui, amîndoi foarte tineri.
Recensămîntul tău merge bine?
— Aşa şi aşa. Totuşi cînd unul nu vrea să spună adevărul, celălalt îl spune pentru el. Iată o situaţie provizorie:
2 institutori
2 căruţaşi
2 zidari
1 dulgher
1 ucenic-dulgher
1 garajist autovelo
1 preot şi un abate
1 dascăl de biserică
3 cafegii
1 brutar
2 bucătari
2 vînzători de mărunţişuri
3 băcani
1 fierar şi două calfe
6 pietrari
3 jandarmi
55 contramaiştri
350 muncitori
5 ingineri
4 astronomi
1 geolog — tu
1 chirurg
1 doctor
1 farmacist
1 biolog
1 istoric — fratele tău
1 antropolog
1 veterinar
1 ceasornicar radiofonist
1 croitor şi 2 ucenici
1 croitorese
1 ofiţer al poliţiei judiciare.
Ceilalţi sînt plugari. Cît despre moş Boru, el a ţinut să fie recenzat ca "braconier"! Ah! era să uit. Mai avem şi: un castelan cu fiul şi fiica lui, apoi amanta lui, şi cel puţin doisprezece zbiri, fără să punem la socoteală personalul de serviciu. Ehe! Ăştia nu ne vor produce decît mari porc… necazuri!
— Dar resursele noastre materiale?
— 11 automobile în stare de funcţionare, în afară de cel al unchiului tău, şi cel de douăzeci cai-putere al lui Michel, care consumă prea mult. Trei tractoare, dintre care unul pe şenile; 18 autocamioane, dintre care 15 la uzină, 10 motociclete, vreo sută de biciclete. Din nenorocire numai 12 000 litri de benzină şi 13 600 de litri de gazolină. Destul de puţine cauciucuri de rezervă.
— Nu e nimic, dacă n-avem benzină, o să le facem să meargă cu gazogen.
— Şi cum ai să construieşti tu instalaţiile acelea pentru gazogen?
— Dar uzina?
— N-are electricitate! Are ea, bineînţeles, generatoarele de ajutor, cu aburi. Dar avem atît de puţin cărbune — şi n-avem prea multe lemne.
— Ştiu că se găsea huilă, nu prea departe de aici, în munţi. Cred că "a venit cu noi", probabil. Foarte greu de exploatat, cu siguranţă. Dar n-avem de ales.
— Găseşte-ne această huilă. E specialitatea ta. În ceea ce priveşte alimentele, sîntem asiguraţi, totuşi va trebui să fim prevăzători pînă la recolta viitoare. Va trebui probabil să introducem cartele de raţionalizare. Mă întreb cum vom proceda ca să-i facem să accepte această măsură!
Primele alegeri pe Tellus avură loc a doua zi. Ele se făcură fără un program precis: alegătorii fură pur şi simplu înştiinţaţi că vor trebui să aleagă un Comitet al Salvării publice. Acesta trebuia să se compună din 9 membri, aleşi cu majoritate relativă, fiecare alegător avînd de votat o listă cu nouă nume.
Rezultatul fu o surpriză. Primul ales, cu 987 de voturi din 1302 alegători, fu Alfred Charnier, primul locţiitor al primarului, un ţăran bogat. Al doilea fu institutorul, văr mai de departe cu el, cu 900 voturi, al treilea preotul cu 890 voturi. Apoi venea Louis Mauriere cu 802 voturi. Marie Presle, o ţărancă cu şcoală, fostă consilieră comunală cu 801 voturi, unchiul meu cu 798 voturi, Estranges cu 780 voturi, şi spre uimirea noastră, Michel cu 706 voturi — el era foarte popular printre elementele feminine — şi în sfîrşit eu, cu 700 voturi.
Am aflat mai tîrziu că Louis făcuse multă propagandă pentru mine, zicînd că eu le voi putea găsi fierul şi cărbunele atît de necesare nouă. Spre marea ciudă a cafegiului principal, el nu obţinu decît 346 de voturi!
Ceea ce ne mirase cel mai mult fu slaba proporţie de ţărani aleşi. Poate că, în aceste împrejurări deosebite, stranii, alegătorii se îndreptaseră spre aceia pe care îi socotiseră, datorită cunoştinţelor ce posedau, ca fiind cei mai capabili să pună în valoare toate resursele existente; sau poate că ei nici nu aveau prea multă încredere unii într-alţii şi preferaseră să aleagă oameni străini de certurile din sat.
Noi oferirăm deci preşedinţia lui Charnier, aşa cum de altfel se şi impunea de drept. El se recuză, şi pînă la urmă, ea avea să fie asigurată pe rînd de preot şi de institutor. În aceeaşi seară, Louis care dormea în aceeaşi cameră cu mine şi cu Michel, ne vorbi astfel:
— Trebuie să fim uniţi ca un bloc. Unchiul, dumneavoastră va fi alături de noi. Cred că putem conta şi pe institutor. Vom fi deci cinci, adică majoritatea. Va trebui să ne impunem punctele noastre de vedere, ceea ce se prea poate să nu fie întotdeauna uşor de realizat. Vom avea sprijinul muncitorilor şi chiar al unui număr oarecare de săteni, poate şi pe acela al inginerilor. Nu vă vorbesc din ambiţie personală, dar cred sincer că noi sîntem singurii care ştim destul de precis ceea ce trebuie făcut pentru a conduce bine acest fragment de omenire.
— De fapt, zise Michel, tu ne propui o dictatură?
— O dictatură? Nu, ci un guvern de mînă forte.
— Nu prea văd deosebirea, spusei eu, dar cred că ceea ce ne propui este necesar, într-adevăr. Vom avea o opoziţie…
— Preotul… începu Michel.
— Nu cred neapărat că el ne va face opoziţie, îi tăie vorba Louis. Este inteligent, şi de vreme ce noi vom lăsa complet la o parte chestiunea religioasă… Vom putea chiar să-l facem să ni se alăture. Ţăranii ? Vor avea atît de mult pămînt, cît de mult vor putea să cultive. Nu, dificultăţile vor veni mai degrabă din partea celor învechiţi în rutină. Cel puţin pentru viitorul apropiat. Mai tîrziu, peste cîteva generaţii, problema se poate să fie complet alta. Astăzi esenţialul este să trăim. Şi dacă începem să ne ciondănim între noi, sau să îngăduim să se instaureze dezordinea…
— Fie, sînt de acord.
— Şi eu de asemenea, zise Michel. Dacă mi s-ar fi prezis vreodată că într-o zi voi face parte dintr-un Directorat!
În cea dintîi întrunire a Consiliului ne ocuparăm de repartizarea portofoliilor.
— Să începem cu Educaţia Naţională, zise Michel. Propun pe domnul Bournat ca ministru. Nu trebuie să lăsăm să se piardă, cu nici un preţ, moştenirea noastră culturală. Fiecare dintre noi, fie ei savanţi sau doar oameni de ştiinţă, va trebui să alegem dintre elevii şcolii pe aceia care ni se vor părea cei mai înzestraţi. Le vom preda mai întîi latura practică a ştiinţelor noastre respective. Partea teoretică va fi predată elementelor excepţional înzestrate, dacă printre ei vom găsi dintre aceştia. Vom mai trebui de asemenea să compunem cărţi, pentru a completa atît biblioteca Observatorului, din fericire bogată şi eclectică, cît şi pe aceea a şcolii.
— Foarte bine, zise Louis. Propun la Îndustrie pe domnul Estranges. Agricultura domnului Charnier. Tu, Jean, vei lua Minele, post foarte important. Dumneavoastră, părinte, veţi lua Justiţia, domnul institutor Finanţele, deoarece studiul economiei politice era pasiunea dumisale în timpul liber. Va trebui de asemenea să păstrăm o monedă, un mijloc oarecare de schimb.
— Dar eu? întrebă Michel.
— Tu vei lua Poliţia.
— Eu, copoi?
— Da. Vei avea un post greu: recensăminte, rechiziţii, ordinea publică etc. Ai popularitate, asta te va ajuta mult.
— Cu un astfel de post, n-o s-o păstrez multă vreme! Dar tu ce iei?
— Aşteaptă. Marie Presle se va ocupa de Sănătatea publică, ajutată de doctorul Massacre şi de doctorul Julien. Cît despre mine, dacă sînteţi de acord, eu iau Ministerul Armatei.
— Armatei? De ce nu pe acela al Flotei?
— Cine ştie ce ne aşteaptă pe această planetă? Şi aş fi tare uimit dacă sinistrul individ de la castel nu-şi va da în curînd arama pe faţă.