— Ceea ce este neobişnuit, spuse Bedap energic, fără a mai ţine seama de Pilun care adormise pe genunchii săi, chiar ieşit din comun, sunt sentimentele ei faţa de el. A fost evident astăzi că l-a aşteptat să apară la o întrunire de import-export. Ştie că el e sufletul grupului si ne urăşte din cauza lui. De ce? Din vină? Oare societatea odoniană a putrezit într-atât încât suntem motivaţi de vină?… Tu ştii, iar acum o ştiu şi eu, că se aseamănă. Numai că la ea totul a devenit extrem de dur, ca stânca — totul a murit.

În timp ce vorbea se deschise uşa şi intrară Shevek şi Sadik. Sadik avea zece ani, era înaltă pentru vârsta ei, cu picioare lungi, suplă şi fragilă, cu o claie de păr negru. Shevek venea în spatele ei, iar Bedap, privindu-l în noua şi curioasa lumină a înrudirii lui cu Rulag, îl văzu aşa cum vezi uneori un foarte vechi prieten, cu o însufleţire la care contribuie tot trecutul: chipul acela splendid, reticent, plin de viaţă, dar istovit, uzat până la os. Era o faţă intens individualizată dar, cu toate acestea, trăsăturile nu erau numai ale lui Rulag dar si ale multor altor anarresieni, un popor selectat de o viziune a libertăţii şi adaptat la această lume aridă, o lume a depărtărilor, tăcerilor, dezolărilor.

În cameră, între timp, multă apropiere, mişcare, comuniune: salutări, râs, Pilun trecând de la unul la altul, spre uşoara ei nemulţumire, pentru a fi giugiulită, sticla trecând de la unul la altul pentru a fi golită, întrebări, conversaţii. La început Sadik se află în centrul atenţiei, deoarece, din familie, era cea care venea cel mai rar, apoi Shevek.

— Ce-a mai vrut bătrânul Barbă Unsuroasă? întrebă Bedap.

— Ai fost la Institut? întrebă Takver, privindu-l cu atenţie când acesta se aşeză lângă ea.

— Doar am trecut pe-acolo. Sabul mi-a lăsat un mesaj în această dimineaţă la Sindicat, spuse Shevek înghiţind sucul de fructe şi făcând o curioasă grimasă, o non-expresie. A spus că Federaţia de Fizică are de completat o normă întreagă. Autonomă, permanentă.

— Vrei să spui că pentru tine? Acolo? La Institut?

Shevek dădu din cap.

— Sabul ţi-a spus?

— Încearcă să te atragă, spuse Bedap.

— Da, asta e şi părerea mea. Dacă nu poţi să-l smulgi din rădăcini, domesticeşte-l — cum ziceam noi, în nord-vest, spuse Shevek, râzând pe neaşteptate, spontan. Amuzant, nu?

— Nu, răspunse Takver. Nu e amuzant. E dezgustător. Cum de-ai putut să stai de vorbă cu el? După toate calomniile pe care le-a împrăştiat în legătură cu tine şi minciunile că i s-au furat Principiile!. După ce nu ţi-a comunicat că urrasienii ţi-au conferit premiul acela, anul trecut, doar, i-a dezbinat şi i-a trimis de aici pe copiii care au organizat seria aceea de cursuri, datorită influenţei tale "cripto-autoritariene" asupra lor! Tu, un autoritar! A fost ceva scârbos, de neiertat. Cum poţi fi politicos cu un asemenea om?

— În sfârşit, nu e numai Sabul, ştii bine. El e doar un purtător de cuvânt.

— Ştiu, dar îi place să fie purtătorul de cuvânt. Şi atâta vreme a fost atât de meschin! Bine, iar tu ce i-ai spus?

— Am temporizat — cum ai spune tu, răspunse Shevek, râzând din nou, iar Takver îl privi, ştiind de acum că, în ciuda autocontrolului, se află într-o stare de extremă tensiune şi emoţie.

— Deci nu l-ai refuzat de la bun început?

— I-am spus că m-am hotărât cu ani în urmă să nu accept nici un fel de repartiţie cu caracter permanent, atâta vreme cât voi putea face lucrări teoretice. Iar el a spus că, deoarece este vorba de un post autonom, voi fi complet liber să continui cercetările de care m-am ocupat, iar scopul pentru care mi se oferea mie postul este — stai să-mi amintesc vorbele lui — "de a facilita accesul la instalaţiile experimentale ale institutului şi la canalele normale de publicare şi difuzare". Cu alte cuvinte, presa CPD.

— Asta înseamnă că ai câştigat! spuse Takver, privindu-l cu o expresie ciudată. Ai câştigat. Vor tipări ce ai scris. Asta ai vrut când ne-am întors aici acum cinci ani. Zidurile s-au prăbuşit.

— Există ziduri dincolo de ziduri, spuse Bedap.

— Am câştigat numai dacă accept postul. Sabul se oferă să… să mă legalizeze. Să mă facă oficial. Pentru a mă delimita de Sindicatul de Iniţiativă. Nu crezi că ăsta e motivul său, Dap?

— Bineînţeles, răspunse Bedap, încruntat. Dezbină pentru a slăbi.

— Dar a-l lua pe Shev înapoi la Institut şi a tipări ceea ce scrie în presa CPD înseamnă să acorzi o aprobare implicită întregului Sindicat, nu?

— Pentru majoritatea oamenilor, asta ar putea însemna.

— Nu, nu-i aşa, interveni Bedap. Se vor da explicaţii. Marele fizician a fost, o vreme, indus în eroare de un grup dezafectat. Intelectualii sunt întotdeauna derutaţi, deoarece ei se gândesc la lucruri nerelevante, ca timpul şi spaţiul şi realitatea, lucruri care nu au nici o legătură cu viaţa adevărată, aşa că sunt cu uşurinţă prostiţi de deviaţionişti răuvoitori. Dar bunii odonieni de la Institut i-au arătat cu blândeţe erorile iar el a revenit pe drumul adevărului social-organic. Lăsând Sindicatul de Iniţiativă lipsit de singura sa pretenţie imaginabilă la atenţia oricărui locuitor de pe Anarres sau Urras.

— Eu nu părăsesc Sindicatul, Bedap.

— Nu. Ştiu că nu, spuse Bedap după un minut, ridicând capul.

— Bine, Hai să mergem la masă. Îmi ghiorăie maţele. Pilun, auzi? Ghiorrr, ghiorrr!

— Sus! spuse Pilun, pe un ton poruncitor.

Shevek o săltă şi se ridică în picioare, aruncând-o pe umeri. În spatele capului său şi al copilului, singurul mobil din această cameră oscila uşor. Era o lucrare mare, confecţionată din sârme aplatizate, în aşa fel că privite din profil aproape că dispăreau, făcând ca ovalurile în care erau modelate să sclipească din când în când, pierzându-se, aşa cum făceau, în anumite intensităţi ale luminii, cele două baloane de sticlă subţiri, transparente, care se mişcau împreună cu sârmele ovale în orbite elipsoide complet întrepătrunse, în jurul centrului comun, fără a se întâlni vreodată cu adevărat, fără a se despărţi. Takver o numea "Locuirea Timpului".

Au mers împreună la cantina de pe strada Pekesh, trebuind să aştepte ca pe panoul de înregistrare să apară un semnal, pentru a-l putea aduce pe Bedap cu ei ca oaspete. Înregistrarea sa acolo îl scotea din evidenţă de la cantina unde mânca de obicei, sistemul fiind coordonat de un computer la nivelul întregului oraş. Era unul din "procesele homeostatice" atât de iubite de primii Colonişti, care nu mai persista decât aici, în Abbenay. Ca şi sistemele mai puţin elaborate utilizate în alte părţi, nu funcţiona întotdeauna cum trebuie; apăreau lipsuri, surplusuri sau frustrări, dar nesemnificative. Astfel de situaţii la cantina Pekesh erau puţin frecvente, deoarece bucătăria era cea mai cunoscută din Abbenay, cu o tradiţie a celor mai buni bucătari. Până la urmă s-a eliberat o masă şi au intrat. Doi tineri, pe care Bedap îi cunoştea vag ca fiind vecinii prietenilor săi, se aşezară la aceeaşi masă cu ei. Altfel, erau lăsaţi singuri — sau părăsiţi. Care din două? Nu părea să aibă vreo importanţă. Masa a fost bună, au conversat cu plăcere, dar, din când în când, Bedap avea senzaţia că sunt înconjuraţi de un cerc de tăcere.

— Nu ştiu la ce se vor gândi urrasienii în etapa următoare, spuse el şi, deşi vorbea încet, se surprinse, spre iritarea lui, coborând vocea. Au cerut să vină aici şi l-au rugat pe Shevek să meargă acolo; care va fi următoarea mişcare?

— Nu ştiam că i-au cerut cu adevărat lui Shev să meargă acolo, spuse Takver pe jumătate încruntată.

— Ba da, ai ştiut, spuse Shevek. Când mi-au comunicat că mi-au acordat premiul — ştii tu, Premiul Seo Oen — au întrebat dacă n-aş putea veni. Îţi aminteşti? Să iau banii care însoţesc premiul!

Shevek zâmbi, senin. Dacă în jurul său era un cerc de tăcere, nu-l deranja. Întotdeauna fusese singur.

— Chiar că nu ştiam. Doar că n-o înregistrasem ca pe o posibilitate reală. De câteva decade tot încerci să sugerezi CPD-ului ca cineva să se ducă pe Urras, numai pentru a-i şoca.