Cu toată pasiunea, vorbea cu simplitate, cu un fel de umilinţă şi din nou ambasadoarea de pe Terra îl privi cu o surprindere disimulată dar plină de simpatie, ca şi cum habar n-avea cum să interpreteze această simplitate.

— Amândoi suntem străini aici, Shevek, spuse ea, după o pauză. Eu vin de la o distanţă mult mai mare în timp şi spaţiu. Cu toate acestea, încep să cred că sunt mult mai puţin străină pe Urras decât tine… Să-ţi spun cum mi se pare mie această lume. Pentru mine şi pentru toţi semenii mei terrieni care au vizitat planeta, Urras este cea mai bună, cea mai diversă şi mai frumoasă dintre toate lumile locuite. Este lumea care se apropie cel mai mult de Paradis.

Îl privi cu calm şi intensitate. Shevek nu spuse nimic.

— Ştiu că este plină de rele, continuă ea, plină de nedreptate umana, lăcomie, prostie, risipă. Dar este si plină de frumuseţe, vitalitate, împlinire. Este aşa cum ar trebui să fie oricare altă lume! Este vie, extraordinar de vie — plină de speranţă, în ciuda tuturor relelor sale. Nu am dreptate?

Shevek dădu din cap.

— Iar acum tu, om dintr-o lume pe care nici măcar nu mi-o pot imagina, tu, pentru care Paradisul meu este Iadul, vrei să mă întrebi cum trebuie să arate lumea mea?

Shevek tăcea, privind-o cu ochii săi decoloraţi, neclintiţi.

— Lumea mea, Pământul meu este o ruină. O planetă distrusă de specia umană. Ne-am înmulţit şi ne-am îndopat şi neam luptat până când n-a mai rămas nimic, iar apoi am murit. Nu am pus stavilă nici apetitului, nici violenţei; nu ne-am adaptat. Ne-am distrus pe noi înşine. Dar mai întâi ne-am distrus lumea. Pe Pământ n-au mai rămas păduri. Aerul este cenuşiu, cerul este cenuşiu, este întotdeauna foarte cald. Este locuibil, încă mai este locuibil, dar nu ca această lume. Aceasta este o lume care trăieşte, o armonie. Lumea mea este o discordie. Voi, odonienii, aţi ales un deşert. Noi, terrienii, am făcut un deşert… Supravieţuim, la fel ca şi voi. Oamenii sunt rezistenţi! Mai suntem cam o jumătate de miliard. Am fost, cândva, nouă miliarde. Mai poţi încă vedea, pretutindeni, vechile oraşe. Oasele şi cărămizile se transformă în pulbere, dar bucăţelele de plastic nu se schimbă niciodată — nici ele nu se adaptează, niciodată. Am eşuat ca specie, ca specie socială. Ne aflăm acum aici, tratând de la egal la egal cu alte societăţi umane din alte lumi numai datorită carităţii arătate de hainezi. Au venit; ne-au adus ajutoare. Au construit nave şi ni le-au dăruit, pentru a putea părăsi lumea noastră în ruine. Ne tratează cu blândeţe, cu milă, aşa cum cel puternic îl tratează pe cel slab. Sunt un popor foarte ciudat, hainezii. Mai vechi decât oricare dintre noi, infinit de generoşi. Altruişti. Sunt motivaţi de o vină pe care noi nu o înţelegem, cu toate crimele noastre. Cred că ei, în tot ce fac, sunt motivaţi de trecut, de trecutul lor fără limite. În sfârşit, salvasem tot ce mai putuse fi salvat şi organizasem pe Terra un fel de viaţă pe ruine în singurul fel în care se putea realiza: prin centralizare totală. Control total asupra fiecărui pogon de pământ, fiecărui grăunte de metal, a fiecărui gram de combustibil. Raţionalizare totală, controlul populaţiei, eutanasia, înscrierea universală în forţa de muncă. Regimentarea absolută a fiecărei vieţi către ţelul supravieţuirii rasei. Asta izbutisem să facem când au venit hainezii. Ne-au adus… ceva mai multă speranţă. Nu foarte multă. Am supravieţuit… Nu putem privi lumea asta splendidă, această societate, acest Urras, acest Paradis decât din exterior. Nu suntem capabili decât să-l admirăm şi poate să-l invidiem puţin. Dar nu prea mult.

— Atunci Anarres, aşa cum mai auzit pe mine descriind-o… ce înseamnă Anarres pentru tine, Keng?

— Nimic. Nimic, Shevek. Am pierdut şansa Anarres cu secole în urmă, chiar înainte de a-şi face apariţia.

Shevek se ridică şi se apropie de fereastră, una din lungile deschideri orizontale ale turnului. Sub aceasta era o nişă în care un arcaş ar fi putut urca pentru a-i vedea şi trage în atacatori încă de la poartă. Dacă nu urcai până acolo, nu puteai vedea nimic afară, decât cerul inundat de soare, uşor înceţoşat. Shevek rămase în faţa ferestrei, privind pierdut, lumina umplându-i ochii.

— Voi nu înţelegeţi ce este timpul, spuse el. Spuneţi că trecutul este dus, că viitorul nu este real, că nu există schimbare, nici speranţă. Credeţi că Anarres este un viitor care nu poate fi atins, aşa cum trecutul vostru nu poate fi schimbat. Deci, nu există nimic altceva decât prezentul, acest Urras, prezentul bogat, real, stabil, clipa prezentă. Şi credeţi că acesta este ceva care poate fi posedat! Îl invidiaţi puţin. Vă închipuiţi că este ceva care v-ar place să-l aveţi. Doar că, ştii, nu este real. Nu este stabil, nici solid — nimic nu este. Lucrurile se schimbă, se schimbă. Nu poţi avea totul… Şi, mai ales, nu poţi avea prezentul, dacă nu-l accepţi o dată cu acesta trecutul şi viitorul. Nu numai trecutul, dar şi viitorul, nu numai viitorul, dar şi trecutul! Pentru că sunt reale: numai realitatea lor face ca prezentul să fie real. Nu veţi înfăptui, şi nici măcar nu veţi înţelege Urras dacă nu acceptaţi realitatea, realitatea de necontestat a planetei Anarres. Ai dreptate: noi suntem cheia. Dar când ai spus asta, nu credeai nici tu în vorbele tale. Nu crezi în Anarres. Nu crezi nici în mine, deşi sunt împreună cu tine, în această cameră, în această clipă… Poporul meu avea dreptate şi eu nu, în următoarea privinţă: noi nu putem veni la tine. Voi nu ne îngăduiţi. Voi nu credeţi în schimbare, în şansă, în evoluţie. Mai degrabă ne-aţi distruge decât să ne acceptaţi realitatea, decât să admiteţi că există dreptate! Nu putem veni la voi. Nu putem decât să vă aşteptăm să veniţi la noi.

Keng îl asculta cu o expresie surprinsă şi gânditoare, de uşoară uluire.

— Nu înţeleg. Nu înţeleg, spuse ea în cele din urmă. Semeni cu cineva din trecutul nostru, cu vechii idealişti, cu vizionarii libertăţii; totuşi, nu te înţeleg, e ca şi cum ai încerca să-mi vorbeşti de lucruri viitoare. Cu toate acestea, aşa cum spui, eşti aici, acum!…

Ambasadoarea nu-şi pierduse perspicacitatea. Tăcu din nou, după care continuă.

— Atunci, de ce ai venit la mine, Shevek?

— O, pentru a-ţi oferi ideea. Ştii, teoria mea. Să o salvez de la a deveni o proprietate a guvernului iotic, o investiţie sau o armă. Dacă vrei, cel mai simplu lucru este să transmiţi ecuaţiile, să le pui la dispoziţia fizicienilor din toată această lume, din Hain şi alte lumi, cât mai curând posibil. Ai vrea să faci aşa ceva?

— Mai mult decât orice.

— Nu e mai mult de câteva pagini. Demonstraţiile şi câteva implicaţii vor dura mai mult, dar astea pot urma şi mai târziu, iar dacă nu eu, atunci alţii vor putea să lucreze la ele.

— Dar ce vei face după aceea? Vrei să te întorci la Nio? Aparent, oraşul este liniştit acum. Insurecţia pare a fi înfrântă, cel puţin pentru moment, dar mă tem că guvernul te consideră un insurgent. Desigur, mai există şi Thu…

— Nu, nu vreau să rămân aici. Nu sunt un altruist! Dacă mă poţi ajuta şi cu asta, aş vrea să mă întorc acasă. Poate că până şi cei din A-Io vor dori să mă trimită acasă. Cred că ar avea sens: să mă facă să dispar, să-mi nege existenţa. Desigur, ar putea-o rezolva mai uşor ucigându-mă, ori întemniţându-mă pe viaţă. Încă nu vreau să mor şi în nici un caz nu vreau să mor aici, în Iad. Unde ţi se duce sufletul dacă mori în Iad? întrebă el, râzând, redobândindu-şi gentileţea manierelor. Dar dacă ai putea să mă trimiţi acasă, cred că ar răsufla uşuraţi. Ştii, anarhiştii morţi se transformă în martiri şi continuă să trăiască timp de secole. Dar cei absenţi pot fi uitaţi.

— Am crezut că ştiu ce înseamnă "realism", spuse Keng şi zâmbi, de data aceasta cu un zâmbet încordat.

— Cum se poate, dacă nu ştii ce înseamnă speranţa?

— Nu ne judeca prea aspru, Shevek.

— Nu vă judec deloc. Nu cer decât ajutorul vostru, pentru care nu am ce să ofer în schimb.